Eram o echipă de opt oameni, patru muncitori zilieri, dintre care două fete, doi topografi, un gravimetrist și eu, proaspăt inginer geofizician. De dimineață, șoferul ne lăsase, ca în fiecare din acele zile, undeva pe valea Cernei. Făceam drumul de la Băile Herculane, unde eram cazați în niște barăci muncitorești din PFL, lîngă gară, pînă la baza cîte unui așa-numit „profil de măsurători”, cu un camion Bucegi – „Buceag”, cum îi ziceau șoferii. Bărbații stăteam de obicei în remorca acoperită cu prelată pe niște banchete din placaj, iar cele două fete se cocoțau în cabină, lîngă șofer. În acea zi însă, la volan era un tip nou (chiar dacă deloc tînăr), care îl înlocuia temporar pe șoferul titular al echipei, fratele unuia dintre topografi. Ne-a lăsat la poalele munților Godeanu, dar, spre deosebire de fratele topografului, care de regulă ne aștepta pînă seara cînd ne întorceam de pe teren, șoferul cel nou a plecat îndărăt la Herculane. Înclinîndu-se respectuos, ne-a asigurat că se va întoarce seara să ne ia, la ora șapte „fix”.
Noi aveam de urcat o vale pînă în creasta muntelui, la peste două mii de metri, după care trebuia să coborîm pe un traseu paralel, făcînd și la dus, și la întors o serie de măsurători topometrice și gravimetrice. Dificultății traseului, care nu se făcea pe poteci normale, i se adăuga concentrarea necesară măsurătorilor. Deși eram obișnuiți, nu era ceva ușor, dar prospețimea dimineții însorite, roua de pe frunze și cîntecul păsărelelor ne umpleau de voie bună și de energie. Oamenii erau foarte diferiți și fiecare cu ale lui. Gravimetristul fredona mereu ceva, un topograf o strunea mereu pe o zilieră să țină stadia dreaptă și se enerva cumplit de felul ei nonșalant de a merge în zigzag, celălalt topograf era aproape mut, parcă luptîndu-se cu niște demoni interiori.
Ziua a fost lungă și obositoare. Sus, pe platoul montan, ne-am oprit ca de fiecare dată la Rîu Șes, o apă mare cît Prahova și care prima dată îl uluise pe un tehnician, făcîndu-l să mă întrebe de-a dreptul speriat: „De unde coboară atîta apă la altitudinea asta, dom’ inginer?”. Mirat și eu, nu prea știusem ce să-i răspund. Am prînzit lîngă rîu, cu pîine, ceapă și slănină (unsoare, cum îi ziceau muncitorii) și apoi am pornit înapoi la vale, tot măsurînd. Spre seară, cerul s-a întunecat și a rămas așa, fără să plouă. Era o atmosferă grea, încărcată, cenușie, ca și cum o ocupație definitivă s-ar fi instalat deasupra noastră.
La șapte „fix” eram înapoi la șosea. Camionul ar fi trebuit să ne aștepte lîngă un fel de șură care servea de adăpost pentru o stație de autobuz. Nu mai circulau nici un fel de curse pe ruta aceea sau poate nu la ora aceea. De fapt, nu treceau nici un fel de mașini pe acolo. Peisajul era complet încremenit, plafonul de nori continua să ne apese, iar camionul nostru... nu era. Ne-am gîndit că noul șofer întîrzia, că nu-și calculase prea bine timpul. Pînă la Herculane erau mai bine de 30 de kilometri. Am așteptat ușor îngrijorați în liniștea profundă a acelui loc. În afară de noi, nu mai era nici țipenie de om. Am făcut tot felul de presupuneri cu privire la întîrzierea șoferului. Nu existau telefoane mobile, nu puteam afla nimic. La un moment dat, ne-am hotărît să pornim pe jos, pe șosea, spre Herculane. Speram să apară totuși camionul, să ne întîlnim pe drum. Încetul cu încetul se lăsa întunericul. Noaptea devenea tot mai densă și, odată cu ea, din mințile noastre dispărea orice nădejde că va mai veni mașina. Se întîmplase, probabil, ceva serios. Curios era că nu trecea nici un alt fel de vehicul, nici măcar o căruță, nici în sus, nici în jos. Curînd nu ne-am mai putut vedea nici între noi. O vreme ne-am ghidat după dunga albă de pe mijlocul șoselei. De la un punct însă, marcajul a dispărut. Nu vedeam nici curbele și din cînd în cînd ieșeam pur și simplu de pe drum. Simțeam pietriș sau iarbă sub tălpi. Aprindeam o brichetă ca să vedem unde e asfaltul, încotro o cotea șoseaua. Nu-mi închipuisem că poate exista așa o beznă. Era cu siguranță și din cauza acelui plafon jos de nori. Și din cîte ne aminteam drumul pe lumină, intraserăm probabil și într-o zonă de pădure. Tot calculam în cît timp vom putea parcurge, așa obosiți cum eram, cei treizeci și ceva de kilometri. Ne ieșeau vreo opt ore. Eram parcă tot mai dezmembrați. Îmi imaginam că mergeam ca personajele lui Buñuel, la sfîrșitul filmului Farmecul discret al burgheziei. Dar noi nu eram burghezi, eram niște proletari amărîți. Și eram pe întuneric, într-o beznă deplină, parcă blocați cumva într-un spațiu și un timp separate, ca într-un alt film de Buñuel, Îngerul exterminator.
Cu ce greșiserăm? La început am tot vorbit între noi. Făceam glume, rîdeam, ne dădeam curaj. În liniștea aia dimprejur, glasurile noastre aveau un ecou straniu. După un timp am tăcut toți. Nu ni se mai auzeau decît pașii. Mergeam și mergeam punînd pas după pas. Fiindcă nu aveam nici un reper, impresia era că nu înaintam. Părea un drum spre nicăieri. O voce din noapte chiar a întrebat la un moment dat, ca-n Moromeții: „Unde mergem noi?”. Era în primul an de după Revoluție.
