Paul Staicu e numele unui dirijor care trebuie neapărat reamintit. Un muzician ilustru care și-a început cariera cîntînd la corn și, spun specialiștii și muzicienii care au colaborat cu el, era un virtuoz excepțional al acestui instrument. A devenit apoi dirijor, avîndu-l drept maestru și model chiar pe Sergiu Celibidache. Între 1978 și 1989 a condus Orchestra Simfonică din Constanța cu care, în 1982, a reușit o performanță neegalată decît în urmă cu cîteva luni: un turneu de succes în Statele Unite ale Americii. Performanță, pentru că de atunci și pînă la începutul acestui an, nici o orchestră simfonică profesionistă din România nu a mai fost invitată într-un turneu în SUA.

Valoarea lui Paul Staicu e atestată și de premiile și distincțiile pe care le-a primit de-a lungul carierei (printre ele medalia fundației „Herbert von Karajan“ sau medalia aniversară Richard Wagner, la Bayreuth în 1974).

Paul Staicu are astăzi 82 de ani și trăiește în Franța. A fugit din țară chiar înainte de revoluție, în 1989, și a întemeiat o orchestră simfonică în micul oraș Montbéliard. Anul trecut a publicat la Editura Muzicală o carte de amintiri intitulată Din Europa în Europa. Povestea începe cu figurile părinților și ale bunicilor, cu zilele copilăriei marcate de război, cu descrierea senzațiilor create de un bombardament al aliaților din 1944. Sînt amintiți și anii de studii de la Praga și Viena, sînt descrise și întîlnirile cu Sergiu Celibidache sau cu Dimitri Bașkirov. Dar poate că amintirile cele mai interesante, mai ales pentru cei care astăzi se bucură de libertate ca de un dat natural, sînt cele legate de umilințele și restricțiile de călătorie la care erau supuși înainte de 1989 chiar și artiști de notorietate care puteau și trebuiau să reprezinte țara. După un turneu în Spania cu orchestra din Constanța pe care o conducea, Paul Staicu a fost chemat de autoritățile comuniste să i se ceară socoteală pentru cei șapte instrumentiști care, cu acea ocazie, rămăseseră în Occident. I s-a „promis“ atunci ferm: „De-acum înainte nu veți mai putea pleca niciodată în străinătate“. Și tovarășii s-au ținut de cuvînt timp de șase ani. Motivele pentru care instrumentiștii rămîneau în Occident erau legate, printre altele, chiar de restricțiile și șicanele la care erau supuși de cîte ori se punea problema să plece în străinătate. În special într un domeniu atît de universal cum este muzica, artiștii aveau nevoie să circule, să-și măsoare forțele pe plan internațional, să se compare cu alte orchestre ale lumii. Dar ei erau obstrucționați de fiecare dată cînd aveau asemenea ocazii. Chiar înainte de acea plecare în Spania – povestește Paul Staicu –, membrii orchestrei fuseseră dați jos din tren la frontieră, pentru că vameșii cereau niște acte în plus care să ateste că instrumentele lor (fabricate la Reghin) nu erau valori de patrimoniu care ar fi putut fi, vezi Doamne, înstrăinate. Deși responsabilii orchestrei cunoșteau birocrația comunistă și întocmiseră cu grijă toate hîrtiile necesare, nimeni nu se așteptase să fie cerute documente privind valoarea nominală a fiecărui instrument. Iar vameșii nu acceptau confirmări telefonice. Voiau acte originale care trebuiau trimise de la 800 km distanță, din Constanța. În plină noapte, instrumentiștii dați jos din tren au trebuit să-și caute cazare în acea localitate de frontieră. „Mica localitate nu a văzut și nu va mai vedea vreodată, cu certitudine – scrie Paul Staicu –, atît de mulți oaspeți veniți deodată. Și ce oaspeți distinși! Toți cu fracul în geamantan. Atît de distinși încît nu erau deloc siguri că ar fi putut să-și plătească închirierea eventuală a unei camere, atît de mult le lipsea cea mai mică lețcaie. Legea interzicea să se treacă frontiera cu valută sub pedeapsa de a fi închis. De bine, de rău, fiecare găsi un adăpost. A doua zi dimineață spălatul în curte, în lighean cu apă rece, sănătoasă, ne amintea că eram precis în miezul iernii.“

Dincolo de toată umilința, pînă au venit actele necesare și oamenii au reușit să ajungă totuși în Spania, data primului concert al turneului deja trecuse. Așa îi tratau autoritățile comuniste pe artiști. Și bineînțeles că, atunci cînd prindeau o ocazie, mulți dintre ei nu se mai întorceau în țară. Paul Staicu însuși a luat această decizie cînd, după șase ani de interdicție, a primit în sfîrșit din partea statului român o nouă viză de ieșire. A rămas în Franța, unde a întemeiat, așa cum spuneam, o orchestră simfonică într-un mic orășel apropiat de granița cu Elveția, bucurîndu-se de sprijinul generos și interesat al autorităților locale. Constanța, în schimb – dacă e să ne gîndim, un oraș de vreo zece ori mai mare decît Montbéliard –, nu mai are filarmonică.