„Nevoia de împrospătare“. Nu-i ușor. Ba, din păcate, pare din ce în ce mai greu.

Cred că putem satisface o atare nevoie „împrospătîndu-ne“ în permanență pe noi înșine, ca profesori. Aici auspiciile nu ne sînt favorabile. Munca didactică e vîrîtă sub tăvălugul presiunilor birocratice. La fel și cea de cercetare, care, în învățămîntul superior, e sursa cea mai importantă a revigorării minților noastre. Am ajuns să prestăm ore-muncă, între care, previzibil, nu figurează nici răsfoitul unei cărți sau al unei publicații de specialitate, darămite gînditul ca atare. Mai în glumă, mai în serios, am zis că o să mă prezint în fiecare luni cu cîte o cerere de ore suplimentare pentru cititul, scrisul sau gînditul din zilele de odihnă. Treacă de la mine orele de la miez de noapte din timpul săptămînii lucrătoare.

La „Nevoia de întrebare și de mirare“ cred că stau un pic mai bine. Într-un portret fizionomist dintr-o nuvelă a lui C. Negruzzi, sprîncenele ridicate a mirare ale protagonistului sînt interpretate ca semn al prostiei. Așa se consideră îndeobște: numai idioții se tot miră. Eu, unul, pare să-mi fi asigurat și să-mi fi păstrat o doză consistentă de idioție. Mă întristează însă imensa reticență a elevilor și a studenților noștri în a pune întrebări. Pare să fie un dat cultural, cu iz oriental. Cică profesoara îl întreabă pe elevul scos la tablă care e capitala României, iar acesta răspunde stupefiat: „Cum, chiar nu știți?“ Se zice pe bună dreptate că oamenii se recunosc nu după cum răspund, ci după ce întreabă. Asta nu scuză însă reticența în a-ți manifesta deschis curiozitatea. Nu învățăm ca să ne ascundem, ci ca să devenim.

„Nevoia de îndoială și de suspiciune“. Aici sînt premiant. Sînt profesori charismatici, capabili să insufle elevilor sau studenților entuziasm pentru ceea ce învață, pentru ceea ce fac. Am încetat să am aspirații în direcția asta. Este o chestiune de temperament. Înclin în permanență către reflecție, către dubitație, chiar și atunci cînd nu e cazul. Sînt bucuros dacă simt că reușesc să antrenez gîndirea critică. (Apropo: nu mică a fost opoziția colegilor din preuniversitar la ideea de a introduce formarea spiritului critic între obiectivele programei de limba și literatura română. Maiorescu, Ibrăileanu, mai înțelegem. Dar Vasile sau Maria? Și încă pe terenul literaturii, al culturii noastre?) Mi se pare, totodată, dubios să încurajezi o opinie eronată pe motiv că cel care a emis-o s-a străduit.

Am comis și eu nu o dată ceea ce am numit ulterior „gafa începătorului“. Intri la seminar pierit de emoții. Ai vrea să ai parte de ore interactive, cu discuții aprinse și sclipitoare… La prima întrebare te întîmpină priviri circumspecte. La cea de a doua cineva îți sare în ajutor. Devii zîmbitor, afabil, cooperant, „suportiv“, cum se spune acum în jargonul corporatist. După vreo oră de dezbateri în doi, în care te străduiești să menții dialogul pe un făgaș cît de cît coerent, observi că privirile circumspecte au devenit posace. E prea tîrziu. Tocmai te-ai dat pe mîna celui pe care majoritatea colegilor îl taxează drept „periuța“ oportunistă a grupului. Îți trebuie după aceea eforturi îndelungi ca să repari gafa.

Est modus in rebus.

Una dintre cele mai nefaste aplecări ale învățămîntului nostru, pe toate nivelurile, este veșnica vînare și sancționare a greșelilor. Aici Solomon Marcus are perfectă dreptate: a greși, ca și a eșua, este nu doar un accident neplăcut. Este o nevoie.

În agitația actuală pe marginea diverselor proiecte curriculare, am o modestă propunere: un curs obligatoriu, măcar o dată în întreaga școlaritate, de management al eșecului.

Am fost și eu abordat de absolvenți remarcabili care îmi cereau sfatul dacă să se înscrie la concursul pentru ocuparea unui post vacant de asistent. După îndemnul meu firesc, urma aproape inevitabil întrebarea: „Dar credeți că îl iau?“ Și știu sigur că nu era vorba despre suspiciunea unui concurs aranjat – cum se mai întîmplă, altminteri. Pur și simplu teama de eșec bătea dorința, speranța.

„Nevoia de joc“. În privința ei, pentru mine, lucrurile stau mai degrabă pe dos decît ar fi cazul. Eu mă simt cel în suferință, așteptînd ajutor de la cei pe care îi învăț. Pe cînd eram începător stagiar, aveam, spre iritarea conducerii școlii, mai multă aplecare spre joc la clasă, poate și pentru că aveam de-a face cu copii, pe care reușeam să-i înțeleg cît ai înțelege un extraterestru peste care dai printre borcanele de murături din cămară. Iar jocul ne ajuta să ne împrietenim, să ne cunoaștem.

Odată m-a plesnit pofta ludică subit, la intrarea în clasă. Mi-am compus o mină întunecată, n-am mai zăbovit nici măcar să trec absenții în catalog, le-am zis să scoată o foaie de hîrtie. Văicărelile și milogelile au fost în van: numele în colțul din stînga sus al paginii, o linie la doi centimetri de margine în partea dreaptă, iar la mijloc, citeț, EXTEMPORAL. Cînd toți au fost gata cu mocăiașa și s-a lăsat liniștea de dinaintea furtunii, le-am spus să îndoaie foaia pe din două și să facă urgentisim un avion. În cîteva secunde prin toată clasa roiau avioane de hîrtie.

Ce vremuri!

Despre alte nevoi – de identitate, de omenesc și de omenie, de cultură și de transcendență – mai încolo.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.