Povestea colegului meu de la Socio-lingvistică, Emiliano Spincter, m-a tulburat peste măsură. L-am întîlnit pe coridoarele facultății. Era, cum se zice astăzi în popor, varză. Nedormit, nebărbierit, necăjit și, indiscutabil, nevorbit, întrucît, în momentul în care m-a văzut, cearcănele imense de la ochi i s-au decolorat puțin, iar pe față a părut să-i treacă o umbră de speranță. A venit imediat la mine și mi-a spus precipitat: „Bătrîne, sînt disperat. Nu vei crede ce mi s-a întîmplat. Trebuie să-ți zic. Trebuie să relatez cuiva adevărul, altfel o iau razna…“ M-am oprit speriat și l am ascultat. „Directorul meu de departament“, și-a început el ciudata narațiune, privind, hăituit, în toate direcțiile, „bestia de Coprodan Sceleruț, este, de mic, fan al rocker-ului american Jon Bon Jovi. Mă rog, acum am aflat și eu numele ăsta, întrucît nu le-am avut niciodată cu muzica nouă. Am trăit, de cînd mă știu, doar în acordurile mărețe ale simfoniilor clasice. Ăsta, americanul, a ținut recent un al doilea concert la București. Nebunul meu a aflat cu cîteva luni înainte și se văita prin întreaga Universitate că va fi plecat atunci din țară, urmînd să participe – fără posibilitate de eschivă! – la ședința unui consorțiu internațional. N-am dat importanță lamentărilor lui, dar, prin iunie, îmi scot ordin de deplasare pentru niște doctorate în Capitală și trec pe la Sceleruț, conform uzanțelor, să mi-l semneze. Sesizînd data călătoriei, dementul sare ca ars că, vai, voi fi în București fix la concertul lui Jon Bon Jovi și că mă sparge dacă nu-mi iau bilet pentru a-i povesti și lui clipa astrală! De spaimă, am spus da, cum să nu, Jon ăla e și favoritul meu. Am fugit la primul calculator, sperînd că toate locurile erau vîndute. Nici pomeneală! Chestia se ținea în ditamai Piața Constituției, cu acces gîrlă. Am cumpărat un bilet ieftin, de periferie, ca să închid gura Coprodanului. L-am printat și i l-am arătat obedient. S-a luminat precum o zi de vară. M-a mîngîiat pe cap și mi-a spus că abia așteaptă să-i relatez evenimentul, minut cu minut, scenă cu scenă, la întoarcerea amîndurora acasă…“

Spincter s-a oprit o secundă, epuizat, și după ce a respirat adînc, a continuat cu aceeași voce tragică: „M-am gîndit că n-oi muri dacă, după doctorate, mai rămîn o seară în Capitală și ascult ceva zdrăngăneală modernă. Numai că socoteala de-acasă… Chermezele post-doctorale s-au prelungit nepermis de mult, iar eu am uitat de Jovică ăsta. Mi-am amintit abia cînd m-am întors la facultate și am găsit, alături de ordinul de deplasare, biletul electronic nefolosit. Am intrat în panică, bătrîne! Ce să-i spun Marelui Psihopat? În abulie, am luat o decizie neașteptată, de individ devastat. Fusesem, de fapt, la concert și eram capabil să-l prezint minut cu minut, scenă cu scenă! Mi-am repetat, motivațional, de atîtea ori concluzia asta, că, într-un anume sens, ajusesem să o cred în forul meu interior. Apoi m-am pus pe documentare. Ecouri în presă ale concertului, declarații ale participanților, analize ale specialiștilor, imagini și scurte filmări live ale reprezentației de pe Facebook și chiar crîmpeie de la alte concerte ale cîntărețului, pescuite pe YouTube. I am ascultat atent piesele de succes, le am învățat versurile și linia melodică. Puteam interpreta – bazîndu-mă pe urechea mea muzicală, educată de iluștrii compozitori clasici –, destul de competent, It’s My Life și Livin’ on a Prayer. Un singur lucru nu-mi ieșea la socoteală. Reacțiile de după eveniment indicau că noua prestație a lui Jon Bon Jovi la București fusese un eșec epocal. El însuși a declarat că a cîntat prost și și-a cerut scuze participanților. Mai mult, fiind fără voce, cică a redus spectacolul cu o jumătate de oră și a renunțat să mai cînte hit-urile care l-au făcut celebru… Tembelului meu nu avea cum să-i placă situația, însă asta era! Cînd m-am revăzut așadar cu monstrulețul, m-am pus pe povestit, prezentînd, științific, detaliile catastrofei muzicale din Piața Constituției. Sceleruț s-a înnegurat treptat, pînă cînd, turbat, a început să zbiere: Blasfemie, blasfemie, stopați detractorul! Adică pe mine…“ Spincter s-a oprit iarăși, cu un aer terifiat-deznădăjduit. Răsufla din greu, dar, eroic, nu s-a dat bătut.

Și-a reluat, dramatic, firul istorisirii: „Îngrozit, am dat-o pe cîntat. Strigam, convulsiv, ca un rocker în chinurile facerii scenice – Iit’s my liiiife,/ Iit’s now or neever, / Iii ain’t gonna live foreever, / Iii just waant to liive whiiile Iii’m aaliive… Coprodan m-a privit idiotizat și, brusc, s-a năpustit asupra mea, țipînd, precum Kurtz al lui Conrad: The horror, the horror! Mi-a ars, în viteză, două palme peste bot, trei pumni în cap și un șut în fund. Am zbughit-o din cabinetul lui, crezînd, naiv, că s-a descărcat și că tărășenia s-a încheiat. Nu s-a încheiat, omule! M-a băgat în program de monitorizare. Am trecut, de la un biet ordin de deplasare, la cumplitul ordin-observator. Oooh, my liife!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.