Noul Testament e plin de coduri. Asta nu înseamnă altceva decît că în spatele multora din paginile lui sînt la lucru mecanisme interculturale mai fine decît ne-am aștepta de la un text în care lucrurile par spuse pe șleau – „a venit“, „a făcut“, „a zis“. O lectură îndrăzneață, păgînă și creștină în același timp, a răstignirii lui Iisus din Evanghelia după Marcu a făcut T.E. Schmidt într-un articol publicat acum 25 de ani în New Testament Studies.

Textul lui Marcu (15: 16-32) e presărat cu aluzii de tot felul la cea mai importantă onoare militară ce se putea acorda unui comandant roman. E vorba de dreptul de a sărbători un „triumf“, adică de a traversa Roma de la Porta Triumphalis pînă la templul lui Iupiter cu toată armata, glorios, chiar și în timpul Republicii, ca un rege pentru o zi. Dibăcia extraordinară a evanghelistului face, în felul ăsta – dacă înțeleg bine teoria lui -Schmidt –, ca un eveniment scandalos ca batjocorirea și răstignirea lui Iisus să poată ascunde de fapt o exaltare a sa. Poate și pentru că scrie în Roma, în ultimii ani ai lui Nero, la Marcu centrală e tema misiunii mesianice camuflate – de aici nevoia alegoriei.

Citim că ostașii l-au dus pe Iisus în pretoriu (adică în palatul lui Irod cel Mare, folosit de guvernatorii romani) și au adunat toată cohorta. Pentru publicul din Roma, praetorium (praitórion în originalul grec) trimite imediat la garda pretoriană, care era prezentă în masă la triumf. Cu siguranță, în Ierusalim și nici altundeva nu erau convocați sute de soldați ca să umilească fiecare condamnat înainte de execuție. Prezența imperativă a tuturor forțelor militare în acest caz e necesară pentru a atrage atenția cititorului asupra unei noi chei de lectură. Curios e și că Iisus e îmbrăcat în purpură și poartă o coroană de spini. Veșmîntul purpuriu și coroana sînt tipice pentru triumphator. Cum purpura era interzisă celor care nu aveau măcar rangul ecvestru, singura opțiune de la fața locului rămînea tunica angusticlavia a lui Pilat, care probabil nu s-ar fi grăbit s-o împrumute. Utilizarea ei trebuie deci să fie tot parte din metafora triumfală. (Matei, 27:28 evită purpura și vorbește de o „hlamidă roșie“, de găsit printre soldați.) Odată îmbrăcat, soldații îl salută pe Iisus, desigur într-un decalc după coregrafia triumfală, cu cuvintele „Ave, regele iudeilor“. (Folosesc traducerea latinească pentru că în românește „Bucură-te, regele iudeilor“ maschează înțelesul original. Aceeași problemă, de altfel, în cele două pasaje, care îl anticipează pe Marcu, în care Iisus apare în triumf la Pavel, în II Corinteni, 2:14 și Coloseni, 2:15, unde traducerile cu „biruitor“/„biruință“ fac să dispară prezența verbului „a conduce în procesiune triumfală“, așa ca la Roma, din original.)

În general, cuvintele de batjocură din întreaga scenă corespund unei tradiții bine atestate în triumf, prin care soldaților li se îngăduiau, sau chiar li se cereau, cîntece jignitoare la adresa generalului glorios, ideea fiind de a-l menține cu picioarele pe pămînt, ferindu-l de hybris. În triumful galic al lui Cezar, de pildă, soldații scandau: „Orășeni, păziți-vă nevestele: îl aducem pe desfrînatul chel“ (Suetoniu, Caes., 51).

Faptul că Marcu ne spune ce înseamnă Golgotha în greacă („Locul Căpățînii“) e atipic – doar un alt nume propriu mai e însoțit de traducere în această evanghelie. Sugestia că aici ar putea fi o aluzie la Capitoliul din Roma e de luat în seamă. Această colină fusese numită așa după capul omenesc găsit cîndva intact acolo, cînd se săpau fundațiile unui templu. Pe Capitoliu se afla templul lui Iupiter, destinația finală a procesiunii triumfale. Acest detaliu-cheie e urmat de alte cîteva. Vinul cu smirnă oferit lui Iisus, și refuzat, este vinul oferit triumphator-ului, refuzat și turnat ca o libație pe altar. Simon Cirineul, desemnat pentru a duce crucea, pare identificabil cu oficialul care poartă, în basoreliefurile romane cu triumfuri, instrumentul (acolo, securea) folosit pentru sacrificarea pe Capitoliu a taurilor albi. Prezența inscripției „Regele iudeilor“ se potrivește și ea cu nenumăratele inscripții purtate în triumf de lictori, care anunțau popoarele și cetățile cucerite.

În fine, cei doi „tîlhari“. (Același cuvînt grec, s-a remarcat frecvent, e folosit de contemporanul mai tînăr al lui Marcu, Flavius Josephus, pentru revoluționari.) Poziția lor, unul de-a dreapta, altul de a stînga lui Iisus, este o replică exactă a convenției prin care în arta romană se semnalează o prezență excepțională, ca a unui împărat pe tron. Cîteva triumfuri recente în Roma, de care evanghelistul poate să fi avut știință, înfățișaseră de altfel publicului triumfatori care nu erau singuri – Tiberius și Augustus încadrați de consuli, Claudius încadrat de ginerii săi.

Marcu descrie lucrurile în așa fel încît narațiunea lui să fie viabilă în mai multe lumi – ținînd de logica profețiilor veterotestamentare care trebuie să se împlinească, de cutumele din Iudeea romană și de paralela cu ceremonia istorică a triumfului. Să adaug și eu un exemplu la lista lui -Schmidt: împărțirea hainelor lui Iisus de către soldați. Pe de-o parte, aluzia e din nou la Psalmul 21:20, „împărțit-au hainele mele…“, scris cel puțin cu 600 de ani mai înainte. Pe de alta, hainele condamnatului reveneau de drept soldaților romani, deci episodul are acoperire istorică. În fine, publicul știe că triumphator-ul contaminează cu felicitas tot ce îi aparține; un pasaj din Plutarh spune chiar că un os al cuiva care a celebrat un triumf poate fi îngropat, contrar uzanțelor, în oraș.

Să poți menține această supraetajare semantică nu e de colo; Marcu știa ce face și știa că istoria e un instrument ciudat, cu un tăiș retoric și un tăiș teologic.

Foto: Împăratul Marcus Aurelius în triumf, basorelief, sec. 2 d.Hr.