De la chestiile mici. De la ochelarii de soare, cheile de la mașină, telefonul mobil, brichetele (dacă fumezi), țigara electronică (dacă trăiești din plin iluzia că te-ai lăsat de fumat), pînă la chestii scrise clar în lista de cumpărături, zilele de naștere ale prietenilor, ba chiar ale partenerilor sau ale copiilor, promisiuni făcute deunăzi, toate numele posibile. Numele alea despre care ai senzația, la-nceput, că-ți scapă. Alea pe care, la un moment dat, constați că te frămînți să ți le amintești, pînă cînd te iau transpirațiile. Alea care-ți trezesc primele chinuri ale uitării. Nume de străzi, de scriitori, de oameni de știință, de vecini, de orășele sau sate prin care ai fost pe-aici sau aiurea, de foști colegi de clasă, de foste iubite sau de foști iubiți. Deci de la chestiile mici pînă la alea mari. Alea unde-ncepe panica. Filme pe care le știai pe de rost. Versuri pe care le visai. Citate pe care le turuiai cu dezinvoltură. Rezultate din statistici de toate felurile. Concluzii ale unor cercetări care aruncau lumină într-un teritoriu. Rețete de gătit cu care-ți făceai praf prietenii. Tot soiul de lucruri pe care știai să le faci și care păreau părți ale ființei tale, sudate temeinic de axul central.

De la un moment dat, parcă se-aude cum părțile astea încep să cadă și să rămînă în urmă. Și-ncepi să te gîndești, mai întîi cu un oarecare amuzament, că ești ca o mașină de colecție, din care mai pică piese. La scurtă vreme după gîndul ăsta vine fiorul rece. Ăla care ți spune că o mașină de colecție din care mai „pică piese“ se cheamă old timer. Ești... vintage. Și zîmbești, cumva, inevitabil. Ce să faci?! La urma urmei, există și mașini vechi care se țin bine, după care întorci capul pe stradă. Dar nu-i deloc ușor să te califici pentru felul ăsta de autopercepție. Iar în șirul de gînduri vine și cel care-ți spune că, totuși, e decent și necesar să meșterești la tine însuți din ce în ce mai des. Apoi, zilnic. Să cureți piesele alea, să le ungi, să te asiguri că le prinzi înapoi cît mai bine, în așa fel încît să nu le -auzi căzînd, la scurtă vreme după ce le-ai pus la loc. Unii se gîndesc direct la decrepitudine, la ramolisment, la panta care te conduce spre țărmul oceanului de uitare. Alții se gîndesc la o lungă și frumoasă vacanță pe acel țărm. Cu plajă, conversații relaxate și cu multe rîsete, cu program zilnic de meștereală, cu un entuziasm veritabil al restaurării și cu o primire în plin a brizei care vine dinspre ocean, ca un aer proaspăt, prin care lucrurile încep să se vadă extrem de clar.

Uiți chestii de toate felurile. Și-ncepi să te sperii. Pe urmă constați, cînd te vezi cu prieteni vechi, că vorbiți din ce în ce mai des despre boli, despre unii care nu mai sînt. Și-ncepeți să găsiți din ce în ce mai mult confort în chestiile pe care le considerați ca fiind foarte sigure. Muzicile alea de-atunci, de cînd le-am descoperit și ne-au rămas alături. Filmele alea care ne-au însoțit atîta vreme. Cărțile alea „fără de care nu se poate“. Felul ăla de-a face de mîncare, nu de a deveni „o impresie“ de artist contemporan, care desenează ceva vag pe o farfurie. Subiectele alea fără de care nu poate să se sfîrșească seara petrecută împreună. Locurile alea de vacanță care nu se compară cu nimic. Perspectiva, vederea aia asupra lumii, în care încerci să te pui într-o poziție cît mai sigură și mai comodă, de unde se vede spectacolul cît mai bine și poți să bîrfești liniștit despre absolut tot ceea ce mișcă pe lumea asta. Cu cît e mai comod fotoliul în care te scufunzi, cu atît cad mai pe moale piesele pe care, totuși, știi că le pierzi pe drum. Și începi să devii din ce în ce mai bun la a nu auzi zdrăngănelile alea.

Uiți din ce în ce mai mult? Partea bună a lucrurilor e cînd te oprești, cu o oarecare candoare, în fața acestei realități care-ți paralizează uneori orice gest. Atunci cînd, agățat de hazul de necaz sau de cele mai complicate strategii de autoconservare, intri în peisajul ăsta ca la tine acasă. Pătrunzi în el. Și ncepi să distingi universul nou, din interiorul lumii pe care credeai că o vezi și că o cunoști foarte bine. Partea bună a lucrurilor e cînd vezi toate procesele astea de schimbare a propriei ființe, exact așa cum îți descopereai muzicile, lecturile, filmele, prietenii și felul în care vedeai lumea la nceput. Partea proastă a lucrurilor e cînd te-ntorci cu spatele la zidul ăsta complet transparent. Și-ncepi să te sprijini de el, nelăsîndu-i nici pe alții să treacă. Iar partea urîtă a lucrurilor e atunci cînd te așezi la marginea „drumului“ și ncepi să scuipi și să înjuri toată lumea care trece. Pui piedici, arunci coji de banane, să alunece ăia care trec pe-acolo, așterni covoare de coji de semințe cît straturile geologice și pui indicatoare false, rînjind mulțumit de cît de bine te distrezi tu. Partea foarte urîtă e cînd mergi cu spatele spre o destinație de care te temi îngrozitor, dar încerci să-i tragi după tine, cu orice preț, pe toți cei pe care îi întîlnești.

Uiți din ce în ce mai mult? „E doar începutul!“, zic cinicii blînzi, hîtrii de serviciu sau ăia care cred, uneori, că reușesc să fie mereu nostimi. E absolut normal să uiți. Și poate fi chiar foarte frumos. A uita nu înseamnă cu orice chip a pierde piese pe drum. Poate să nsemne și că devii mai ușor. Că pierzi lest sau bagaje cu care, oricum, nici nu mai ai ce face. Uitarea e bună și firească, atunci cînd lasă loc pentru lucruri noi. E bună atunci cînd te așezi la masa ei și nu înfuleci ce vezi că e nou așternut în față, ci savurezi totul cu răbdare. Uitarea e bună atunci cînd, deși auzi piesele căzînd în urmă, dezlipindu-se de axul central, te uiți mai atent la locul din care cad. La axul ăsta care începe să se vadă din ce în ce mai bine. Uitarea poate fi un detergent cît se poate de inteligent și bio. Sau cel mai bun săpun de rufe. Poate să curețe imaginea. Să limpezească felul în care se văd lucrurile.