Cu ani în urmă, am citit, fascinat, cartea lui Robert Darnton The Great Cat Massacre (tradusă și la noi drept Marele masacru al pisicii). Studiul care dă titlul volumului este absolut tulburător. Antropologul american analizează un eveniment periferic (deși exotic) din Parisul tradițional (niște tipografi capturează mîțele din vecinătatea locului lor de muncă, pentru a le supune apoi unui drastic proces judiciar, imaginat după toate cutumele penaliste ale epocii, și a le executa în final, cu cruzime, în chiar incinta atelierului de tipărituri!), trăgînd concluzii generale asupra mentalitarului francez din momentul respectiv. Am considerat mereu episodul o bizarerie a istoriei europene, irepetabilă în modernitate. Și totuși, un e-mail primit zilele trecute de la o cititoare – I.D. – m-a răscolit profund, reactualizîndu-mi, din motive ce se vor vedea, explorările culturale făcute cîndva de Darnton. Voi reproduce mai jos, întocmai, mesajul, lăsîndu-vă pe dumneavoastră să evaluați singuri circumstanțele:

„Stimate domnule profesor, sînt o pensionară din București, mare admiratoare a revistei Dilema veche încă de la începuturile sale postdecembriste. La fel e și soțul meu, M.D., fost universitar în domeniul politehnic. Vă lecturăm și pe dumneavoastră constant, de cînd ați apărut cu „Prezentul discontinuu“. Ca să fiu foarte sinceră, soțul vă apreciază mai tare decît mine. Eu nu gust întotdeauna umorul dumneavoastră (cam prea) fantezist. În sfîrșit, de la această loialitate a bărbatului meu pentru scrisul dvs. începe dramoleta pe care vreau să v-o relatez mai jos. Ați devenit cumva responsabil, fie și indirect, fie și fără să doriți, pentru, cum să zic, înrăutățirea unei stări de senectute. Am să vă povestesc lucrurile treptat. M. a iubit enorm pisicile în viața sa. Am crescut împreună, pot să observ sigur, colonii întregi de feline în ultimele patru decenii de istorie. Avem albume uriașe cu pozele lor, mergînd de la era alb-negru pînă la cea digitală. Sper să le preia cineva după moartea noastră și să le valorifice. Sînt superbe.

Ieșind la pensie, lui M. i s-au accentuat sentimentele. Trebuie să admit că, de vreo zece ani, vorbim de ceva mai mult decît de o simplă afecțiune pentru neamul motănesc. Dragostea s‑a transformat într-o obsesie, dar una benignă, vă asigur. Adică soțul își dedica marea majoritate a timpului îngrijirii și cocoloșirii mîțelor. Mese fixe, veterinari, vitamine, igienă, program de joacă etc. Eu, prin comparație, am ieșit complet din orizontul interesului său. De pildă, am venit odată de la serviciu (fiind mai tînără, am mai lucrat și după pensionarea lui!) frîntă. Cînd am intrat în casă, mirosea nemaipomenit a friptură proaspătă. M-am simțit copleșită de fericire. Vai, am gîndit, M. gătise, știind că voi veni zdrobită de la muncă. Eroare însă! La apariția mea, surîzătoare, în bucătărie, m-a atenționat sever că pregătise o friptură, à la Horia Vârlan, pentru motanii casei și să nu cumva să le iau din porție. Pentru mine, dacă îmi era foame, mai existau, bănuia, niște cremvurști din săptămîna precedentă pe raftul de sus al frigiderului.

Altădată, m-a trimis să dorm într-o altă cameră (noroc că plecaseră de mult copiii de acasă!), deoarece un pui de pisică nou‑năs­cut fusese respins de mamă și trebuia să-l hrănească peste noapte. L-am mai auzit și vorbind cu pisicile uneori (le povestea diverse chestii din lumea mondenă și politică), este adevărat, dar, repet, totul rămînea în limite decente. Nu mă deranja nimic în mod semnificativ. Asta, domnule profesor, pînă la apariția articolului dumneavoastră din toamna lui 2015 despre o prezumtivă colegă de facultate, numită Miorlette Miorleanu. Nu-mi mai amintesc titlul. Era acolo, mă iertați, un delir pisicologic ce mie, personal, mi-a displăcut de-a dreptul. M. totuși s-a arătat extrem de plăcut impresionat. A citit textul de vreo șase ori. Părea încîntat, mesmerizat, cum tot repetați dumneavoastră în multe articole. OK, accept, i-a plăcut, dar ce să vezi? După lectura excesiv-compulsivă a istoriei doamnei Miorleanu, a ajuns la concluzia că toate mîțele de pe mapamond trebuie să primească, musai, și nume de familie!

Nebunie curată! Oricît am încercat să‑i explic faptul că măcar pisicile din casă erau înregistrate la veterinar cu numele nostru de familie, el nu și nu, se considera iresponsabil pentru că nu-și botezase felinele pînă în acel moment. În plus, vorbea de lipsa unirii lor în familii de sine stătătoare, devotate și monogame ca despre o eroare inacceptabilă (și dumneavoastră o căsătoreați, dacă vă amintiți, pe madam Miorleanu cu unu’ Pisicovici sau așa ceva!). Ce mai, se acuza de întreaga prostie din univers, fiindcă nu-și dăduse seama de asta pînă la articolul în cauză. Așadar, a organizat ceremonii nupțiale pentru cuplurile pisicești din casă, după ce le-a stabilit și identități familiale. Exemple: Miaulina Felinel a fost dată lui Gheruțian Blănureanu, iar Pisulina Misican lui Pisi Smiorcea. Naș le fu tuturor Mustăcici Torcali. Și așa mai departe. Am nădăjduit că totul se va încheia aici. Da’ de unde! Miaulina Felinel a avut o pasională aventură cu Pisi Smiorcea, iar Gheruțian Blănureanu și Pisulina Misican s-au trezit seduși și abandonați.

M. a luat-o complet razna. Repetă întruna cuvintele: presă, martori, scandal. Vrea să organizeze un sonor proces de adulter, paternitate și partajare a bunurilor (în speță, a litierelor). Și, vă previn, domnule profesor, v-a numit, spre satisfacția mea, recunosc, președintele completului de judecată!“

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.