Scriam aici, cu mai multă vreme în urmă, despre inspecţiunea de grad didactic unu ca aventură iniţiatică. Mă concentram acolo asupra unei singure feţe a „monedei“ pedagogice, aşa-zicînd, cea referitoare la universitarul-inspector – fie în postura lui de îndrumător ştiinţific, fie în aceea de preşedinte al comisiei. Există însă şi o realitate a inspectatului ca atare, a profesorului care îşi dă, de facto, „gradul“, realitate măcar tot aşa de interesantă ca şi prima. În mod curios, acest examen încă mai are semnificaţie pentru dascălii din învăţămîntul preuniversitar. Nu vreau să par cinic, am argumente pentru afirmaţia de mai sus, argumente cunoscute, de altfel, de toată lumea. Salariile din educaţie sînt de mizerie, simbolicul bonus adus de gradul întîi nereprezentînd altceva, din punct de vedere financiar, decît o frecţie la un picior de lemn. Promovarea socio-profesională în sistem, implicată de titlul în chestiune, este, la rîndul ei, discretă, diferenţele dintre un „gradat unu“ şi ceilalţi profesori rămînînd destul de plăpînde la nivelul mecanismului per se. În sfîrşit, pentru elevi are prea mică importanţă dacă profesorul din faţa lor se află sau nu „în ultimul grad“ (didactic), prestaţia pedagogică, se ştie, neţinînd de multitudinea şi de greutatea diverselor titluri. Gradul unu descrie mai curînd o etapă profesională simbolică, decît o experienţă socială a rupturii de nivel.
De aceea, cum spuneam, e uşor paradoxal să-i vezi pe dascăli cum se agită în preajma şi în timpul inspecţiilor respective, pentru ca totul să iasă bine. Aproape că te îngrijorează emoţiile lor intense, temîndu-te să nu se întîmple, Doamne fereşte, ceva rău. Apropo, odată, în inspecţie la un distins domn profesor de engleză (dintr-un colegiu foarte bine cotat în ţară), am trăit minute de groază, la începutul orelor, cînd, în faţa clasei şi a comisiei, omul nostru a încremenit, cu mîinile pe catedră, nefiind în stare să scoată nici un sunet, vreme de zeci de secunde. Eram preşedinte de comisie şi mă panicasem eu însumi, neştiind cum ar fi fost mai bine să procedez. Ne-a salvat pe toţi un băiat isteţ din primul rînd, care s-a ridicat din proprie iniţiativă, apoi a anunţat absenţii şi tema zilei. A fost declicul care l-a readus pe bietul dascăl la viaţă. Şi-a început spectacolul didactic, în cele din urmă, absolut remarcabil. Prostraţia a fost depăşită miraculos. Profesorii trăiesc aşadar profund experienţa gradului didactic unu, disproporţia dintre efortul lor şi finalitatea pe termen scurt ori lung a demersului propriu-zis lăsînd loc, precum atîtea alte segmente din lumea noastră de azi, unui acut sentiment de tristeţe. Ai tendinţa să crezi, de aceea, că existenţa se întemeiază, ca fenomenalitate, pe intervalul unei neconcordanţe ironice: între investiţie şi beneficiu.
Oricum, ceea ce vreau să observ este că excesul de emotivitate şi solemnitate, apărut în astfel de împrejurări, cum să le zic, „metodico-didactice“ generează şi – inevitabile – devieri hilare. Un moment din dinamica inspecţiei de grad, care m-a pus mereu pe gînduri (de-a lungul experienţei mele universitare, apropiate, iată, de cifra sfertului de secol) îl constituie susţinerea efectivă a lucrării metodice. Pentru cei dintre dumneavoastră nefamiliarizaţi cu rigorile vieţii educaţionale preuniversitare, voi preciza că, după inspecţia la clasă (de patru ore), candidatul la gradul întîi în învăţămînt mai are de trecut şi printr-o şedinţă publică de prezentare a unei dizertaţii pe o temă prestabilită, scrisă sub coordonarea unui universitar. La eveniment, pe lîngă comisie, participă, de regulă, colegii candidatului (din şcoală, dar şi din afara ei) şi membri ai familiei. Odată încheiate pledoaria profesorului şi referatul de specialitate al îndrumătorului, preşedintele invită spectatorii să intervină, dacă doresc, şi să vorbească despre lucrare şi despre candidat. Emoţia acumulată pînă în acest punct atinge acum valenţe paroxistice, întrucît se transferă către întreaga comunitate. Ajunge, aidoma halucinaţiilor colective din teoriile psihologilor postmoderni, un fel de angoasă de grup.
Teleghidaţi parcă, oamenii se ridică în picioare şi aduc osanale colegului lor epuizat, bănuind că doar aşa, printr-un exces idolatric epatant, vor putea depăşi – cu toţii – tensiunea (autoindusă) a clipei. Am auzit profesori seniori, altfel foarte respectabili, caracterizîndu-şi, în asemenea circumstanţe, mai tinerii colegi drept „genii“, „creatori de şcoală“, „deschizători de drumuri“ şi „eminenţe cenuşii“. Totul cu pathos teatral, anume căutat şi exersat. Cineva a rostit cîndva, cu glas tenebros, următoarele cuvinte: „Eşti Sfîntul acestui neam oropsit. Prin lucrarea ta de grad ai pus bazele predării limbii engleze în amărîta ţărişoară carpatină. Ai găsit Graalul, Mare Templier al Pedagogiei! Regret numai că, necunoscînd limba giganticului Shakespeare, nu-ţi pot citi deloc teza!“ Cu altă ocazie, am rămas mut, ascultînd un bătrîn profesor de limba română, spunîndu-i profesoarei-candidate (intrate în catatonie), după ce, în prealabil, îşi aruncase o şuviţă albă de păr, cu aer savant, pe spate: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării tale va răsări pădure sau cetate şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor acestei lucrări de gradul întîi.“ Peste sala împietrită, venit prin ferestrele larg deschise, adie atunci uşor un vînticel de mai, prevestitor însă de teribile furtuni istorice.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
