De cînd s-a inventat, acum cîţiva ani, varianta românească a TGV-ului, a Eurostarului, a trenului "de mare viteză, cu dotări luxoase, destinat navetiştilor corporate executives, lucrurile nu s-au ameliorat: zisa "Săgeată albastră" e un TGV mioritic, construit (adică) de cineva care nu ştie ce-i TGV-ul. Între "avem şi noi trenuri europene!", respectiv "las’ că merge şi aşa, bine că merge...", trenurile acestea seamănă cu lumea noastră mai bine decît vrem să o acceptăm. Vagoane mici şi incomode, automotoare destinate liniilor scurte din ariile metropolitane occidentale (unde din 10 în 10 minute cîte o garnitură leagă centrul de aeroport, cutreieră centura urbei etc.) merg la noi cîte 5-7 ceasuri, hurducăind pe terasamente vechi; biletele-s scumpe, fireşte, dar se dau ziare gratis, există o singură toaletă în inima vagonului (legendele urbane povestesc cum, dacă se defectează, conductorul opreşte-n cîmp, lîngă porumbiştile tradiţionale), nici o măsuţă (rabatabilă), nici o priză de laptop - şi, oricum, la cît se zguduie, laptop-urile îşi blochează, cuminţi, motoarele. Floarea de la reverul SNCFR e grăitoare în inadecvarea ei.Dar "Săgeata albastră" mai prilejuieşte şi întîlniri admirabile. Poate, unde e locul atît de simbolic pentru ţara pe care-o cutreieră... Deunăzi, înduram călătoria, încercînd să citesc în hărmălaia de "corporate executives and other cool species", agrementată cu miros iute de pungi de la McDonald’s, celulare-n delir, muzici, rîsete, poveşti sonore despre mersul cîtorva procese la Judecătoria Y, planul unui seminar de formare a managerilor la multinaţionala Z, cele mai bune discoteci din W şi cum să faci un curs postuniversitar din idei furnizate la telefon... În urbea X, urcă patru ţigănci tinere, cu doi copii (unul, purtat la piept în "marsupiu") şi cu multe sacoşe de rafie enorme. Urcă greu, vagonul e înalt şi nu are vreo treaptă intermediară. Controloarea le vede şi se repede la uşă, urlînd din toţi plămînii fraze repezite, cu apelative rele, în genere cu sensul de "dă-te jos, un’te urci, ce cauţi aici...". Una dintre ţigănci răspunde frumos, strigînd doar cît să acopere sonorul celeilalte: "Nu te repezi, fă, că avem belete". Altă rafală de invective: "Care bilete, ce bilete...?". Dar grupul avea, într-adevăr, bilete. Şi, în timp ce ţigăncile se aşază la locurile lor, îşi pun sacoşele în rastelul de bagaje mari (cum trebuie) şi una alăptează bebeluşul, controloarea se ceartă-ntr-un emiţător cu - deduc - staţia Sântana: de ce vînd bilete oricui, n-au văzut cine le cumpără, ce e prostia asta, de ce lasă ţiganii să cumpere bilete...? Trenul pleacă. Tot drumul, singurul semn al prezenţei ţigăncilor a fost de natură... olfactivă. Iar controloarea supărată a compătimit cu călătorii cei "buni", despre cum ar trebui interzis accesul oricui în trenurile astea de lux, despre cum ar trebui să ne păzim, să nu le permitem, să plece de la noi, ducă-se, nu li-i ruşine, uite ce bagaje nespălate au, or fi avînd şi purici... Nimeni nu exprima alte păreri; înainte de gara următoare, aud controloarea rugîndu-se prin staţie să vină cineva să dea jos ţiganii, că îi strică vagonul (!?!), n-a venit nimeni, femeile au coborît, liniştite, la destinaţie.Un puşti cool, dintre pasagerii high class, epuizase ziarele distribuite gratis (Gândul şi Ziua) şi se uita la Dilema veche de pe geanta mea. "E din tren?" - întreabă. "Nu, e a mea, dar dacă vreţi să o citiţi..." - înfloreşte în mine vîna prozelitismului... "Are pagină cu sport?" - întreabă el. N-are. N-aveţi. Nu v-a vrut.