Pe marginea drumului, un moşneag şi un copil stau pe o buturugă, lîngă o bicicletă veche ce seamănă cu acelea care se făceau la Tohan. Se odihnesc sau poate aşteaptă şi ei, ca şi noi, să se ridice bariera. Bunicul (probabil) are părul şi mustaţa albe, ochii îi sînt de un albastru intens iar îndărătul lor bănuieşti o viaţă lungă şi complicată. Mă gîndesc că nepotul ar avea de ascultat o mulţime de poveşti de la el. Dar mai au nepoţii timp şi chef să asculte poveştile bunicilor? Măcar uneori? Dar mai vor bunicii să povestească? Cine ştie... Oricum, ei nu povestesc niciodată chiar tot. Există mereu părţi obscure, secrete, lucruri de nepovestit, scene din viaţă peste care e trasă o cortină grea. Uneori, nepoţii înţeleg mult mai tîrziu ce au vrut de fapt să le spună bunicii sau mai întrevăd cîte ceva ascultînd poveştile altora din aceleaşi vremuri. De foarte multe ori însă, scene importante din vieţile bunicilor dispar complet, odată cu ei, parcă şterse cu buretele.

De exemplu, una din bunicile mele a făcut închisoare politică. A trăit peste o sută de ani, dar nu mi-a povestit niciodată nimic de acolo. Într-un singur moment, cînd eram împreună pe stradă, zărind un camion din acela pentru transportul muncitorilor, cu o cutie de carton presat în remorcă (pe vremuri erau mai multe), a exclamat: „Uite cu d-astea ne duceau pe noi la muncă“. A fost ca un colţ ridicat al cortinei şi am întrezărit ceva din grozăvia traiului ei de atunci.

Copil mare fiind, cealaltă bunică îmi povestea despre o prietenă de-a ei, Ioana: „Era cea mai frumoasă dintre noi. O plăcea toată lumea“. Nu prea înţelegeam fiindcă în ochii mei era doar o babă. Bărbatul ei, Nae, avea peste 70 de ani, dar era încă puternic. „Mare crai a fost şi el“, zicea bunica. Nici asta nu înţelegeam. Adică, nu-i ajungea că se însurase cu o femeie frumoasă? Şi de unde ştia bunica toate astea? Cică, îl vedea lumea că umbla prin oraş cu flori în mînă. Zău? Ce simplu...

Trenul trece pe lîngă barieră cu un şuierat lung. De ce s-o zice „trenul vieţii“? Bariera rămîne lăsată, probabil că mai vine unul.

Dar fratele bunicii, Mircea (Miercea, cum îi ziceam eu)? Era şi el un tip fascinant. N-am stat de vorbă mai mult de două ori. Mă intimida bătrîneţea lui adîncă, marcată prin sprîncenele albe şi stufoase. M-a întrebat odată dacă, învăţînd eu să schiez, aflasem şi ce e aia „frîna naţională“. Nu ştiam. „Adică, te opreşti în cur“, zicea hohotind. Bunica îmi povestea că omul făcuse alpinism, că îi gonise cu puşca de vînătoare pe funcţionarii comunişti care încercau să-i bage chiriaşi în casă cu forţa, că avusese un accident grav de automobil şi noroc că în maşină avea un aparat de fotografiat cu care, deşi plin de sînge, a făcut poze ce aveau să-i dovedească nevinovăţia. Apoi, cică era primit ca un oaspete de onoare la nu ştiu ce stabiliment din oraş... Soţia lui, uscăţivă şi tăcută, cu gura strînsă ca o pungă, îmi inspira teamă. Aflasem că nu ieşea din cuvîntul ei, că îl ţinea sub papuc, adică. Nu înţelegeam cum de un asemenea om stă sub papuc. Şi cum rămînea cu escapadele? Erau momente cînd evada de sub papuc? Cine ar mai putea să-mi povestească! La înmormîntarea lui eram adolescent şi mi-aduc aminte că s-a ţinut un praznic teribil, cu mult vin şi multe glume, parcă era nuntă. Toţi ziceau că i-ar fi plăcut şi lui.

Trece şi al doilea tren. Tot şuierînd.

Dar bunica? Ce relaţii o fi avut cu bunicul? Au fost îngropaţi unul lîngă altul şi mama a visat-o odată cum îi spunea că nici dincolo nu se înţeleg. Adică, nu se mai înţelegeau nici aici? N-am ştiut. Bunica mi-a povestit cum pe vremuri el i-a dat o palmă. După mai bine de 50 de ani, ea îmi recunoşte mie că o meritase...

Mici crîmpeie recuperate din vieţi trecute. Unde se duc toate celelalte, cele neştiute? Există pe undeva vreo arhivă a vieţii oamenilor obişnuiţi? Am fi tentaţi să zicem că nu. Cineva mi-a atras atenţia că imaginile faptelor din trecut zboară cu viteza luminii prin Univers. Cu alte cuvinte, dacă Ion a iubit-o pe Vasilica, neştiut de nimeni, în vreo poiană, acum vreo 150 de ani, imaginea lor circulă pe undeva prin Univers la o distanţă de 150 de ani lumină. E cineva acolo pe recepţie? Cineva care să îndosarieze acţiunile umane într-o bază de date cerească (pentru o eventuală judecată de apoi?). Dacă despre imagini ştim că umblă aşa, nu cumva şi gîndurile sau sentimentele tuturor oamenilor circulă în vreun fel prin spaţiu? Cum ar ca miliarde de idei geniale şi nerozii, necazuri şi fericiri, pasiuni şi gelozii, invidii şi satisfacţii, spaime şi nepăsări, trăite acum 50 sau acum 1050 de ani, să zboare învîrtejite prin spaţiu. Hohote de rîs şi de plîns înregistrate pe un suport necunoscut alergînd într-o spirală fără sfîrşit. Hai că am luat-o razna şi destule nerozii ajung să vadă şi lumina tiparului.

 Bariera se ridică şi moşneagul meu, urmat de copil, îşi ia bicicleta de ghidon. N-am să aflu niciodată istoria vieţii lui.