În existenţa mea (de 46 de ani), există o multitudine de lucruri inexplicabile, dar unul le întrece parcă pe toate: n-am fumat niciodată, nici măcar o singură ţigară (exclud, desigur, fumatul pasiv unde deţin, nu mă îndoiesc, centura neagră cu mai mulţi dan!). Faptul e curios, întrucît părinţii mei au fost fumători, iar generaţia căreia îi aparţin şi-a făcut din ţigară o a doua natură (în liceu şi studenţie, tăiai, practic, fumul cu cuţitul, în toalete şi pe coridoare). Nu am considerat rezistenţa la tutun un exerciţiu stoic. Tehnic vorbind, aş fi putut să mă apuc de fumat oricînd. Pur şi simplu, nu am simţit nevoia de nicotină, iar „lucrul“ la ţigaretă nu mi s-a părut suficient de atrăgător pentru a-l încerca. Fapt care rămîne, repet, în contextul dat, de-a dreptul inexplicabil. Conversînd deunăzi cu un coleg – aflat şi el, la fel de straniu, în tagma nefumătorilor, după un traseu biografic similar –, am avut o mică epifanie la auzul unui concept introdus de el subit în discuţia noastră: „Dragul meu“ – spuse amicul – „explicaţia lipsei noastre de interes pentru fumat stă în ceea ce ar trebui să numim trauma primordială. Ceva brutal s-a întîmplat, indubitabil, în experienţele infantil-juvenile ale amîndurora, atunci cînd am fi avut disponibilitatea psihică de a aprinde, pentru prima oară, o ţigară. Astfel, subconştientul nostru a dezvoltat un blocaj. Coitus interruptus, dacă înţelegi ce vreau să spun...“ Înţelegeam, cum să nu, interpretarea colegului începea să fie foarte interesantă. „Aici găsim, în fond, un bizar paradox al lumii în care noi am trăit“, continuă el cu privire cenuşie.
„Îţi aminteşti, în trecutul românesc nu prea îndepărtat, se fuma în draci, nu era nici o restricţie la nicotină, toată lumea pufăia industrial, oriunde şi oricînd, dar, absolut aberant, adolescenţilor şi copiilor li se interzicea vehement apropierea de ţigară. Existau pedepse extrem de severe în şcoli pentru această crimă. Chiar aşa, în mentalitarul nostru colectiv, fumatul ajunsese să echivaleze cu un gest criminal. Nu neg că, pentru cei mai mulţi, tocmai de aici a înflorit motivaţia fumatului cu sete – din încălcarea adică a unei restricţii ipocrite, stabilite de lumea adultă –, însă, pentru alţii, confruntaţi cu incidente ostile chiar la debutul vieţii lor fumătoare, tot aici, ea a dispărut. Eu sînt exemplul prin excelenţă, un veritabil studiu de caz. Pe la 11 ani, frate-meu mai mare (era la liceu) m-a învăţat să fumez. Am pufăit cu plăcere cîteva zile, trebuie să recunosc. Apoi, a avut loc un incident stupid. Întorşi intempestiv din drum (plecaseră la o nuntă, însă uitaseră acasă, se pare, obiectul cel mai important în derularea evenimentului – plicul cu bani), părinţii – de altfel, fumători amîndoi – m-au prins cu ţigara aprinsă în balcon. Nebunie, palme, vaiete, disperare, şoc şi groază. Le-aş fi dus pe toate cu onoare, dacă nu l-aş fi auzit pe taică-meu zicînd, în timp ce arăta cu mîndrie spre frate-meu – apărut şi el de pe nu mai ştiu unde: «În loc să iei exemplu de la copilul ăsta nemaipomenit de cuminte, frate-tău, intrat la liceu, mai mare decît tine, căruia nici prin gînd nu i-ar trece să facă aşa ceva, tu te comporţi ca o pramatie!» Bestia de frate-meu clipea angelic, dosindu-şi abil propriile ţigări prin buzunarele de la blugi. Atunci am ajuns mizantrop. O societate fumătoare, care echivala fumatul cu crima absolută nu mai trebuia iubită şi respectată.“
Concluzia prietenului meu îmi reactivă, psihanalitic, amintirea unui banc din adolescenţă şi a unei întîmplări din copilărie, ambele perfect asociate la logica interpretării lui. Mai întîi, bancul. Disperat că toaleta este zăvorîtă de mai multă vreme, iar cei doi copii nu se află nicăieri în casă, tatăl lui Bulă îşi ia avînt şi trece prin uşa de la baie, aidoma lui James Bond. Acolo, ce să vezi? Bulă face sex cu soră-sa pe marginea căzii. Tatăl, răsuflînd din greu după efort, cu mîinile pe genunchi, exclamă extenuat, ca şi cum o stîncă i s-ar fi luat de pe inimă: „Aaa, asta făceaţi? Doamne, pişicherilor, credeam că fumaţi!“ Şi întîmplarea. Într-o vacanţă de vară, pe cînd aveam vreo 8-9 ani, taică-meu m-a luat cu el la redacţia unde lucra. M-am jucat un timp pe afară, apoi am venit în birou, unde, plictisit, am început să-mi bag nasul prin manuscrisuri. Deodată, am văzut ţigara aprinsă, fumată pe jumătate, uitată, aparent, de taică-meu în scrumieră. Mi s-au înmuiat picioarele, am simţit că, dacă nu trag măcar un fum din minunea fumegîndă, întreaga mea existenţă nu ar mai avea nici un sens. Cu o mişcare dement-disperată, am şterpelit ţigara şi am tulit-o din nou în curtea editurii, unde m-am pitit după containerul pentru gunoi. Cînd să trag, în prag de jouissance, primul fum, un gunoier mare şi fioros, cu o ţigară fără filtru, bineînţeles, în mînă, apare ca din pămînt şi zbiară paralizant la mine: „Ci faci, uăi derbedeuli acilea, fumezi?“ Am dat să fug, dar nu am mai putut evita şutul bine plasat al individului, în partea dorsală, care mi-a aruncat ţigara din mînă cu viteza unei rachete intercontinentale. Revenit, alb şi răvăşit, în biroul redacţional, m-am lovit de figura întunecată a lui taică-meu care m-a interpelat sec: „Ai fumat, carevasăzică! Mi-ai dosit ţigara şi ai tras-o afară! Aşadar, de astăzi, ai hotărît să devii derbedeu! Foarte bine, însă, te previn, n-o să-ţi meargă deloc!“
Am primit trei săptămîni cu executare (consemn absolut la domiciliu, fără joacă în parc, fără întîlniri cu prietenii, fără vizite sau telefoane). Totuşi, în buna şi umana tradiţie locală, nu am făcut decît o treime din pedeapsă, fiind eliberat condiţionat după doar o săptămînă de captivitate. De fumat, e adevărat, n-am mai fumat niciodată după aceea.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
