Too old to rock and roll, too young to die

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 326, 13 - 19 mai 2010

Împlineşti cincizeci de ani. Ai fost frumoasă şi încă mai păstrezi ceva, destul de consistent, din imaginea de „animal de rasă“ de care te bucurai odinioară. Eşti în autobuz. Te duci să te întîlneşti cu vechea trupă de prieteni, ca să-ţi serbezi, la o cîrciumă bună, aniversarea. E aglomerat, dar îţi place, pentru că mai furi cu urechea, de ici, de colo, fragmente din conversaţiile celorlalţi. Eşti în starea aia pe care nu ştii s-o defineşti, sau nu vrei, pentru că, dacă ai face-o, te-ai întîlni cu propriul adevăr. Şi n-ai nici un chef să faci treaba asta. Alături, două puştoaice înţolite fistichiu şi boite ca Cyndi Lauper vorbesc despre vîrstă. Li se pare că, la 30 de ani, eşti cumplit de bătrîn şi că e mare minune dacă apuci vîrsta asta nasoală, la care nu mai e nimic de făcut. Şi, dintr-odată, zîmbetul îţi dispare, atunci cînd îţi vezi chipul reflectat în geamul autobuzului. Ai depăşit, cu douăzeci de ani, limita maximă a vîrstei pe care o poate înţelege o puştancă. Pentru ea, de acolo începe neantul. Nici n-ai auzit-o pe doamna în vîrstă, la vreo şaptezeci, optzeci de ani, care te-a rugat să-ţi muţi poşeta, ca să se aşeze ea. Îţi ceri scuze, dar ea îţi răspunde acru că nu-i nimic, oricum, la vîrsta asta, oamenii nu se mai văd. Nimeni nu-i mai bagă în seamă. Şi pentru că nu-ţi tihneşte mutra insinuant-acră a bătrînei, întorci capul şi te uiţi pe geam. Afară e întuneric, iar imaginea din autobuz se reflectă aproape perfect, ca într-o oglindă. Feţele proaspete şi boite ale puştancelor. Băieţii din spate care filează orice mişcare feminină. Un decolteu îndrăzneţ, găzduind, neîncăpător, sînii tineri şi superbi ai unei domnişoare care, negăsindu-şi loc pe scaun, se ţine de bară, imperial conştientă de faptul că toate privirile se lipesc deznădăjduite de trupul ei. Apoi, uluirea. Tu nu mai exişti în lumea acestei imagini. Chipul tău reflectat în geamul autobuzului… a dispărut.

Restaurant. Trupa de prieteni vechi. Criza vîrstei. Deznădejdea îmbătrînirii. Sadismul de a-i înghesui şi pe prietenii tăi în depresia de care tu încerci, prin toate mijloacele, să scapi. Dorinţa aia irezistibilă de a proiecta pe ei propria ta disperare, pe care o ascunzi în discuţii despre toate tîmpeniile. Riboflavine, antioxidanţi, nepotrivirea dintre carne şi cartofi, mersul la sală, lăsatul de fumat, cine cu cine se mai combină, micile răutăţi, duelul de ironii muşcătoare pe care îl faci cu partenerul, doar în public, între prieteni, pentru că acasă nu îndrăzneşti şi n-ai chef de scandal, energiile ţinute sub capac, invidiile şi efortul de a le disimula, tensiunea care pluteşte peste capetele tuturor pentru că nu s-a băut destul. Pentru că alcoolul încă nu s-a urcat la cap, să relaxeze, să deschidă porţile pe care, altfel, nu mai ai puterea să le mişti. E ziua Juliei. Împlineşte cincizeci de ani. Tensiunea primei ore de revedere cu prietenii se risipeşte. Abia acum poţi inspecta chipurile în voie. Cuplul gay, burlacul, cuplul care joacă armonia perfectă, amica nedorită care se pune la masă fără s-o fi invitat cineva. Sărbătorita întîrzie, ca de obicei. De data asta însă, depăşeşte orice limită.

Casă de bătrîni asistaţi. Aniversare de optzeci de ani. Ai fost frumoasă şi ţi-ai trăit viaţa din plin, bucurîndu-te de reputaţia ta legendară, de tipă smucită. Stai la masă cu prieteni vechi şi colegi de la azil. A venit şi fiica ta, care n-a avut umor niciodată şi n-a priceput nimic din viaţa asta. Te enervează cumplit conversaţia, atmosfera, unii dintre prieteni şi toanta conformistă de fie-ta. Vîrsta nu te-a speriat niciodată. De ce te-ar speria acum? Şi de ce-ai face jocul convenienţei, dacă nu l-ai făcut vreodată?! Supără-i pe toţi, arde-i cu ţîfnoşenii, zi-le verde în faţă ce ai de zis şi, în cele din urmă, sub privirile uluite ale tuturor, pune-le masa în cap, într-un gest de eliberare care te împacă minunat cu tine însăţi. Ia-ţi doi prieteni apropiaţi, sfidează regula azilului şi ieşi la o cîrciumă, unde se poate bea ceva pe bune. Secţie de poliţie. Ai tăi, divorţaţi, vin să te scoată. Ai şaişpe ani şi ai fost prinsă furînd nişte pantofi-sport dintr-un magazin. Ce le poţi pretinde alor tăi? Au un pic peste patruzeci de ani. Sînt cumplit de bătrîni şi n-au cum să mai înţeleagă nimic la vîrsta asta. În loc să te asculte, să te înţeleagă, se ceartă între ei, aruncîndu-şi unul altuia vina pentru, cică, educaţia ta proastă. Nasol. Şi mai şi trag de tine, fiecare cu orgoliul lui prostesc, certîndu-se, la care dintre ei să mergem, să discutăm situaţia. La nici unul. Mai bine mergem la un restaurant.

Julia’s Disappearance, filmul elveţianului Cristoph Schaub e ca un desert desăvîrşit la un restaurant de notă maximă. Ai mai văzut nenumărate reţete de-astea, dar atunci cînd dulcele e izbutit, efectul lui se lăţeşte asupra întregii mese, umbrind orice antreuri savante şi feluri principale elaborate. Desertul e the grand finale pentru o masă, concluzia şi verdictul. Acest film elveţian, cu tehnici de construcţie simple şi delicate, îşi face treaba cu asupra de măsură. Pentru ca într-o rotunjime perfectă, în poveste, să-şi aducă toate personajele, la final, în acelaşi restaurant, la o comuniune memorabilă, în preajma unui… dulce. Un desert suveran. Un tort aniversar, care poate fi şi cea mai antipatică dintre prăjituri, dar care poate deveni şi cel mai senin semn al acceptării timpului.

Scenariul lui Martin Suter fusese scris pentru un prieten şi colaborator, regizorul Daniel Schmid, care s-a stins din viaţă în 2006. E o poveste, superbă în aparenta ei uşurătate, despre teroarea vîrstei şi despre şansa de a o depăşi. Filmat curajos, cu două camere HD, filmul lui Christoph Schaub e un obiect bizar, care poate fi înghiţit ca un film uşor, amuzant, dar şi ca unul memorabil. Cu mijloace foarte puţine, cu o trupă de actori excelenţi şi cu o simbolistică discretă, Martin Suter şi Christoph Schaub spun povestea îmbătrînirii, a erotismului obosit, a unei frici fără nume, dar şi a împăcării cu sinele. O împăcare neresemnată, ba chiar o re-trezire a puterii de a preţui momentul în care te afli. Şi toată treaba asta se petrece sub o reproducere a celebrului tablou Naşterea lui Venus de Botticelli. Pentru unii, soluţia asta poate părea uşor kitsch şi mură-n gură, dar e atît de… frumoasă.

Filmul Dispariţia Giuliei este proiectat în cadrul Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român în perioada 6-30 mai 2010 la Bucureşti, Braşov, Tîrgu-Mureş şi Timişoara.