Alle Jahre wieder… cu regularitate şi de şase decenii, anual cam la aceeaşi dată, editori din Germania şi din mai toate ţările lumii îşi etalează producţiile în pavilioane de dimensiuni foarte variate, în funcţie de bugetul alocat, dar şi de prestigiul pe care şi-l arogă. Tîrgul a fost deschis marelui public numai sîmbătă, 12 şi duminică, 13 octombrie, la un preţ de intrare abordabil chiar pungilor proletare, precum cea a autorului acestor rînduri. Imensul areal al tîrgului este un dreptunghi ale cărui laturi adăpostesc kilometrice hale etajate, în emulaţie, bineînţeles, cu kilometrii sălilor Muzeului Vaticanului. Dintre aceste hale, numerele 3 şi 4 sînt, de regulă, rezervate editorilor autohtoni (se înţelege, partea leului) iar 5 şi 6 – celor străini. În interiorul perimetrului, aşa-numita Agora sub cerul liber oferea tot soiul de standuri nelivreşti, mai ales culinare, tot atît de dese şi în incinta halelor, punînd vizitatorii în dilema alegerii între nourriture terrestre şi cea celestă. Obligatoriile standuri aşa-zis artizanale, ceva mai discrete, îşi etalau, şi ele, kitschurile de rigoare. Ofertele culinare şi „artistice“ – la preţuri în totală disproporţie cu calitatea lor. Sumedenie de teenagers teutonici, costumaţi şi machiaţi pe cît mai extravagant-ţipător, tot ofereau la events, spre propria desfătare, practic nebăgaţi în seamă de furnicarul vizitatorilor perindători necontenit de la o hală la alta, de la un stand la altul.

Gigantismul tîrgului a stat anul acesta sub semnul unei observabile economisiri, din păcate la un loc nepotrivit, marcînd o scădere în plus faţă de calitatea anilor precedenţi: mă refer la faptul că în ediţia din 2011 s-au organizat, în paralel cu manifestările din incinta tîrgului, zile de prezentare şi lectură a unor autori de mîna întîi, atît străini, cît şi germani, şi aceasta înăuntrul centrului comercial al Gării Centrale (Hauptbahnhof), deci cu liber acces pentru cei interesaţi. În acest cadru şi-a prezentat atunci, cu mult succes, tînărul Jan Koneffke surprinzătorul său roman Cele şapte vieţi ale lui Felix K, proaspăt ieşit, între timp accesibil în traducere şi bine primit în România.

Oaspetele ediţiei anului 2013 a fost Brazilia, care a beneficiat, în afara pavilionului din cadrul halei internaţionale, de un spaţiu special amenajat în hala circulară a Forumului I, la etaj: o sală destinată lecturii şi dialogului autorilor cu publicul, totul fiind sincronizat; un stand publicitar înzestrat cu tot felul de afişe de gust discutabil; un altul în care se proiectau continuu peisaje braziliene preluate de la vreo agenţie turistică. Adiacent, vizitatorii puteau înfuleca mostre gastronomice specifice, iar în sala cinematografică vizionau documentare – de pildă, despre Copacabana by day and by night sau despre „Sahara braziliană“, ceva mai suportabil. Supertigrul economic sud-american a trimis, pare-se, nu mai puţin de 70 de literaţi, însă premiul Nobel, Paulo Coelho, a boicotat tîrgul în semn de protest faţă de alegerea – în opinia sa – arbitrară şi motivată de nepotism a nu mai puţin de 50 de iluştri necunoscuţi printre dînşii. Ca profan, nu pot spune decît că am apreciat mult cam o duzină de autori, în majoritate tineri, poeţi şi jurnalişti, cu intervenţii inspirate şi de mare spontaneitate. În spaţiile rezervate mediilor de masă, anume canalului ARD al televiziunii federale şi marilor hebdomadere de cultură Die Zeit şi Die Welt, s-au succedat oră de oră jurnalişti şi autori de cele mai diverse orientări profesionale: politice, sportive, ecologice, de divertisment uşor etc., evident de calitate foarte inegală, prezentîndu-şi fiecare contribuţiile recente. Spre exemplu, sexagenarul jurnalist şi autor politic Henryk M(odest!) Broder, enfant terrible în egală măsură al scenei germane (colaborator la Spiegel şi Die Welt) şi al celei israeliene. Caustic rebel şi inepuizabil umoristic, spunea lucrurilor pe nume – taheles, deci, în pur spirit est-european –, prezentînd conţinutul ultimei sale cărţi – Ultimele zile ale Europei sau cum scufundăm o idee bună (Die letzten Tage Europas. Wie wir eine gute Idee versenken, München, 2013), o răfuială pesimist-optimistă cu hiperatrofiatul aparat eurocratic. Acest aparat ar număra 50.000 de funcţionari, dintre care numai 5000 ar fi efectivi, cu comisii care nu comunică între ele şi, în ineficienţa lor, se calcă mai degrabă reciproc pe picioare. În timp ce capii lor sînt imens retribuiţi – chipurile, de trei ori mai mult decît cancelarul Merkel. Uită însă să menţioneze că, printre cei 50.000, sute, dacă nu mii de tineri cu titluri academice salahoresc cu anii şi ca stagiari, pe degeaba, în Bruxelles, în speranţa de a obţine cîndva un locşor cald… Pe acelaşi ton a pledat vorbitorul pentru transparenţă şi pentru dezbatere deschisă privind restructurarea organismelor Europei comune. La antipod calitativ, aş zice, Uschi Obermaier, tot atît de sexagenară, dar cu mare priză la publicul nepretenţios al celor vîrstnici, şi-a prezentat, cu o zi înainte, în foyer-ul marii Librării Hugendubel, repetîndu-se apoi în cadrul Forumului, recenta sa carte – Expect Nothing, cu fals titlu beatnik, subintitulată Istoria unei femei neîmblînzite (Die Geschichte einer ungezähmten Frau, München, 2013). În anii ei buni, Uschi a fost diva revoluţiei sexuale şaizecioptiste, fotomodel nud ce-şi exhiba superbii sîni la manifestaţiile stîngii autonome berlineze a acelor ani sălbatici (precursoare cumva a activistelor Femen?). Viaţa-i sentimental-dramatică a fost mai întîi stilizată conform reţetelor de telenovelă în romanul High Times, Mein wildes Leben (Timpuri de glorie, Viaţa mea sălbatică), de către un anume Olaf Kraemer, în 2007, şi suplimentar edulcorată în filmul Das Wilde Leben al regizorului Achim Bornhak, în acelaşi an. Cea cuminţită îşi narează acum ea însăşi viaţa... În cele ce a spus publicului n-am putut găsi altceva decît platitudini în pur spirit mic burghez, deci pe placul celor de un leat, care au avut – dacă nu în realitate, măcar în vis – un parcurs asemănător. Simptomatică mi s-a părut şi costumarea celebrei doamne: un sobru complet, negru, pe cap cu un ţilindru ambiguu: de cioclu sau de coşar?

În ameţitoarea puzderie de pavilioane m-a frapat, ca şi în alţi ani, crasa discrepanţă – amintită mai sus – dintre dimensiunile şi modurile de prezentare a diferitelor naţiuni. În treacăt numai, pot menţiona imensa suprafaţă a pavilionului Chinei populare, bogat în exponate, cu ostentaţie şi mult loc acordat publicitării realizărilor tehnice, iar alăturat, pavilionul Hong-Kong-ului, orientat spre litere; cel al Iranului, cu variate texte literare, dar şi de artă plastică – de pildă, o stupendă ediţie în cinci volume, cu ilustraţii pe teme poetice şi religioase, a vîrstnicului pictor şi grafician Mahmoud Farshchian din Isfahan, creator în tradiţia miniaturilor epocii de aur a Iranului. Pavilionul Italiei, poate cel mai reuşit estetic, avea ample standuri ale marilor case Mondadori, Rizzoli, Einaudi, dar şi reprezentanţe editoriale pentru un public pretenţios – de pildă, cea cu numele bulgakovskian Voland, specializată tocmai în popularizarea autorilor est-europeni: ruşi, polonezi, bulgari, români. Menţionez prezenţa, la acest stand, a scrierilor lui Mircea Cărtărescu, în versiunea italiană a românistului Bruno Mazzoni – anume Travesti, Perchè amiamo le donne, Nostalgia. Împestriţarea de bazar a vastului pavilion turcesc contrasta cu sobrietatea şi distincţia nordicilor, în special Suedia şi Estonia, atestată şi de cataloage corespunzătoare. Într-un mic spaţiu rectangular şi în aceeaşi hală cu celelalte pavilioane est-europene, parcă încă mai modest decît acestea, a fost amenajat şi pavilionul românesc, gerat, ca şi în alţi ani, de simpatica şi comunicativa doamnă Ana Andreescu şi deservit de fotograful de rigoare. Beletristica în original şi în traduceri germane convieţuia cu recente traduceri româneşti din autori contemporani, dar şi cu manuale de franceză şi engleză (o idee nu prea fericită, cred) şi, desigur, cu scrierile recente ale celor invitaţi să lectureze în dialog cu publicul. Un public mai restrîns decît în alţi ani: mai întîi, doi-trei audienţi, alţii – cam cîte trei-patru – apărînd pe la mijlocul expunerii şi chiar către sfîrşit, aşa încît dialogul scontat nu a putut fi, de fapt, decît un monolog al invitatului sau, conform ritualului în vigoare, o discuţie dintre acesta şi prezentatorul său germanofon. Păcat pentru invitaţii anului acesta, mediatori de frunte, în spaţiul germanic, ai culturii literare atît române cît şi germane din ţara noastră, Brückenbauer între cele două culturi. Ar fi meritat spectatori pe măsura calităţii şi consacrării lor… O atare situaţie nu este neaparat de imputat dezinteresului, ci mai degrabă babilonicei structuri a pestriţului tîrg din Frankfurt. Altminteri se petrec lucrurile la concurentul din Leipzig, unde autor şi public se întîlnesc într-un spaţiu mai bine circumscris.

Prima dintre cele trei lecturi la care am avut plăcerea să asist a avut-o ca actant – sîmbătă, 12 octombrie – pe Nora Iuga. Proaspăt sosită, după 30 de ore de tren, pare-se direct de la Kiev, totuşi neobosită, ne-a citit mai întîi cîteva inedite piese lirice, scrise, după cum a specificat, direct în germană, traducîndu-se apoi în româneşte. Evocînd apoi desele-i sejururi la Berlin, şi-a prezentat jurnalul trăirilor sale în capitala germană, în volumul Berlinul meu e un monolog, apărut încă din 2011 la Editura Cartea Românească şi comentat la timp de critica din ţară. Cele cîteva pasaje alese şi citite mai intîi în română, apoi autotraduse, au vădit intenţia autoarei de a pune într-o ironică paralelă capitala germană cu Bucureştiul, cusururile atribuite celei dintîi fiind, de fapt, specifice orasului de baştină al domniei sale… Ascultîndu-i versiunea germană, am perceput afinităţi stilistice, poate întîmplătoare, cu proza Hertei Müller.

Duminica următoare, duoul Ernest Wichner şi Corina Bernic a prezentat volumul antologic proaspăt apărut – La început a fost dialogul: Grupul de acţiune Banat şi prietenii, editat de Polirom sub îngrijirea Corinei Bernic, cuprinzînd traduceri de diverse texte în versuri şi proză ale membrilor grupului de germani bănăţeni activi literar şi în subsidiar angajaţi politic în România, între 1971-1975, precum Richard Wagner, William Totok, Roland Hirsch, Klaus Hensel, Rolf Bossert, Ernest Wichner ş.a. Volumul include, pe lîngă Herta Müller, aflată pe atunci în orbita grupului, şi germanofoni ai vechii generaţii, precum O.W. Cisek, şi el de ascendenţă şvabă. Traducerile se datorează unor Nora Iuga, Corina Bernic, Dan Ujică, Alexandru Şahighian ş.a. Ernest Wichner a rezumat în puţine, dar bine măsurate şi sobre cuvinte, fără patetism, scurta şi dramatica existenţă a curajosului grup de bănăţeni dizolvat de regimul ceauşist cu binecunoscuta-i brutalitate: şicanarea lui Richard Wagner, îndelunga anchetare în temniţă a lui William Totok, constrîngerea la emigraţie a membrilor grupului, cu excepţia lui Roland Hirsch, a cărui sinucidere, în 1989, în preziua manifestaţiilor din Timişoara, a părut mai mult decît îndoielnică.

Cea de-a treia lectură-dialog a avut loc tot duminică, puţin înaintea încheierii tîrgului. Actanţi au fost Florina Ilis, cunoscută şi peste hotare graţie succesului Cruciadei copiilor, secondată de literatul Gerhard Csejka, traducător în germană – ca şi Wichner – al numeroşi autori români, mai cu seamă dificili, din contemporaneitate. A fost şi cazul tălmăcirii poemului lui Caius Dobrescu, „Oda liberei întreprinderi“ („Ode an die freie Unternehmung“), pentru care cei doi literaţi au împuşcat Premiul de Poezie Europeană acordat de municipalitatea din Münster în cadrul ediţiei din 2009 a Festivalului de Lirică amintit mai sus. La Frankfurt, deci, Csejka a prezentat Vieţile paralele, ultimul roman al Florinei Ilis, editat de Polirom în 2012, care s-a bucurat de o unanimă şi entuziastă apreciere în ţară. Singura obiecţie pe care aş îndrăzni s-o fac priveşte titlul romanului, care îmi pare derutant. Nu neapărat din cauza răstălmăcirii voite a sensului consacrat de opus-ul plutarhic Vieţile paralele. Însă acolo unde autoarea vede vieţi paralele, aş vedea „vieţi concurente“ sau palimpsestice. S-ar putea chema cumva Concurente vieţi şi morţi ale lui Eminescu/Poetului avînd în vedere proteismul atitudinal al poetului? Ar fi totuşi prea greoi, deşi mai aproape de conţinut… Cu Eminescul autohtonist a concurat unul comunard, un altul nihilist, un altul xenofob, un altul antisemit. Al său Nachleben a fost apoi confiscat, cînd de ţărănişti, cînd de legionari, apoi de comunişti, iar acum de postcomunişti. În versurile şi în proza eminesciană, ca şi în Biblie, poţi găsi orice pentru oricine… O paralelă în sensul plutarhic, deja banalizată, l-a asociat pe poet cu Creangă, cu Lenau. De ce să nu se încerce şi o paralelă contrastivă cu Alexandru Macedonski?

Orişice pentru orişicine şi de toate… şi chiar pentru to(n)ţi s-au putut, deci, găsi cu prisosinţă la actuala ediţie sexagenară a Buchmesse din Frankfurt, impresia mea fiind – utinam falsus medicus sim – că gigantica antrepriză este deja atinsă de scleroză, nu mai puţin decît Festivalul wagnerian din Bayreuth: cu cît mai frecventate, cu atît mai bolnave… 

Alexandru Cizek este clasicist. A fost asistent la Catedra de Literatură Comparată a Universităţii Bucureşti pînă în 1975. După ce a plecat din ţară, a lucrat la Institutul de Limbi Romanice al Universităţii din Groningen, la Facultatea de Litere a Universităţii din Pau (Franţa) şi la Institutul de Latină al Universităţii din Münster. A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Etudes sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Age, Clermont-Ferrand, 1997.