Pe colegul meu de la Română, Coco Spanielo, un reputat exeget literar, l-a lovit, la începutul anilor 2000, obsesia reformării criticii autohtone. Ajunsese la concluzia că sîntem foarte retardați în planul hermeneuticii estetice, că nu am mai corespunde nici măcar standardelor de europenitate create de sincronismul lovinescian și că ne-am scufunda încet, dar sigur, într-un impresionism desuet, specific înclinației noastre (etno)generice către autarhie. Trebuie să admit că mulți inși din mediul intelectual (între care mă număram și eu) îi dădeau dreptate universitarului, pe atunci tînăr, mai ales că, în primul deceniu post-revoluționar, ei avuseseră ocazia, precum Coco însuși, să studieze în instituții academice internaționale și să observe mișcarea avansată a ideilor critice occidentale (în raport cu dinamica analizei literaturii de la noi, eșuată în învechita „cronică de întîmpinare“ ori în monotona „monografie“). Problema era că Spanielo punea un patos excesiv, bolnăvicios, în efortul lui reformator. Nu se mulțumea cu publicarea articolelor teoretice inovatoare în presa vremii sau în jurnalele academice, ci apela la stratageme neortodoxe de provocare a lumii culturale băștinașe. Între cele extrem de exotice se aflau expunerile așa-numitelor costume ideologice. Frecvent, Coco ținea prelegeri și participa la simpozioane „îmbrăcat“ simbolic. Pe scurt, promova, prin vestimentație, diverse școli critice euro-americane de actualitate, subminînd astfel, se înțelege, popularitatea impresionismului în cercurile umaniste românești. Conferea rolului de pionier al teoriei o dimensiune concretă.

De pildă, pentru a sugera „operația de disecție“, inclusă de Roland Barthes printre tehnicile de bază ale analizei structuraliste, profesorul Spanielo venea în aulele supraaglomerate echipat aiurea. Purta pantalonii pe bustul gol, ținîndu-și mîinile strecurate în cracii lor ca în niște mîneci absurd de lungi, sacoul legat pe șale, de parcă ar fi suferit de sciatică, maioul înfășurat în jurul gîtului, aidoma unei eșarfe, șosetele mulate pe palme, pe post de mănuși, pantofii strecurați în buzunarele hainei-brîu, iar boxerii fixați pe creștetul capului, asemenea scufiei unui bucătar. Urca pe podium, în țipetele doamnelor din primele rînduri, oripilate de revelarea totală a părților intime ale oratorului, și începea să explice, tunător, cum „disecția“ (acțiunea de rupere a întregului neinteligibil) va fi urmată, în orice act hermeneutic structuralist, de „articulare“, adică de punerea pieselor puzzle-ului la locul lor. În acest punct (dacă-l mai apuca, nefiind încă scos în șuturi din sală pentru „comportament indecent“), își îmbrăca articolele vestimentare firesc, în conformitate cu funcțiunea lor naturală. Pentru lecția critică apela, așadar, la un fel de strip-tease întors pe dos. În linii generale, scena se repeta și în cazul demonstrației practice de deconstructivism: acolo, se arăta auditoriului gol pușcă, tîrînd după el, prin aplicarea unei benzi adezive direct pe fese, toate hainele (pe care ar fi trebuit să le poarte) legate una de cealaltă, într-o ordine aleatorie. Șirul respectiv de obiecte vestimentare simboliza „diseminarea“ predicată de Jacques Derrida, descompunerea ad infinitum a oricărei forme ori stări de „centralitate“.

În sfîrșit, avusese și alte scenarii demonstrative de-a lungul timpului, mai puțin spectaculoase însă. A apărut odată cu fața vopsită în alb și negru. Gestul constituia un mesaj postcolonialist. În dualitatea fizionomică se sugera dubla critică, dubla identitate a individului postmodern, coexistența culturilor – una a „colonizatorului“ tradițional și cealaltă a „colonizatului“ de odinioară. A fost acuzat de rasism, întrucît a implicat că bietul „colonizat“ nu poate fi decît o persoană de culoare. A primit amendă de la Consiliul Național al Discriminării. Ulterior, la o altă manifestare științifică, s-a deghizat în prostituată pentru a evidenția principiile subtile ale feminismului. Într-un episod dedicat studiilor culturale, infatigabilul profesor s-a îmbrăcat pe jumătate ca Hamlet, cu ciorapii inconfundabili mulați pe picior, și pe jumătate ca Gică Hagi, cu tricoul numărul 10 al naționalei noastre de fotbal. Nu și-ar fi iritat confrații pe parcursul scenetei în cauză dacă nu s-ar fi apucat și de urlat: „Ridicați literatura la parametrii contemporaneității, troglodiților! Lăsați impresiile critice, nătărăilor! Reformulați arta cu instrumentarul cultural al prezentului, urșilor!“ A părăsit incinta, desigur, în obișnuitele ghionturi și pumni… Anii au trecut și profesorul Spanielo nu s-a potolit. Recent, a vrut să sugereze că impresioniștii trăiesc cu capul în nori și s-a propulsat înspre tavanul aulei cu ajutorul unor scripeți din recuzita Teatrului Național. Fără suport tehnic, frînghiile au cedat brusc și Coco a căzut din înaltul sălii direct în capul ministrului Educației, prezent la eveniment. A fost arestat imediat pentru terorism. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.