Cu cîțiva ani în urmă, o campanie publicitară purtată pe valurile înspumate ale unui detergent ne spunea că „murdărirea este bună“. Românește, treaba a funcționat, din prima zi de campanie, pentru că vorbele astea s-au „viralizat“ instantaneu și s-au înfipt în comunicarea cotidiană. Acum, că varianta „murdăria este bună“ s-a înfipt și ea, la fel de rapid, e altă treabă. E o chestie care ține de  urechea noastră muzicală, de spiritul nostru de artiști și de faptul că, dacă sună bine, nu-i bai cu cine știe ce alte posibile semnificații. Murdărirea, murdăria, cam… tot aia. Tot un drac, cum ar veni. La urma urmei, nu s-a făcut nici o gaură în cer. Și nimeni n-a înțeles din textul ăsta că ar fi bine să împuști oameni pe stradă. Povestea a rămas în pereții cutiei de rezonanță a vorbelor noastre naționale, cu sensul cu care a fost trimisă în lume – adică e normal și chiar bine pentru copii să fie copii și să se murdărească la joacă – dar s-a păstrat cumva și cu sensul că ceva despre care credeai că face rău s-ar putea să prindă bine, la un moment dat.

În virtutea aceluiași mecanism, se do­ve­dește, uneori, că fuga cu sorcova a min­ți­lor noastre, rătăcirea printre planurile „bubulilor“, hălăduirea prin codrii zorilor umanității, alături de Zalmoxis, și alte plimbări prin „oculta internațională“ se comportă exact ca murdărirea. Adică sînt bune la casa omului, sînt de ajutor, la o adică. De cîte ori n-ați dat peste narațiunile la modă, în care marile puteri ne-au ținut cu capul la cutie, doar-doar să nu demonstrăm că primul alfabet s-a născut aici – ca puii vii născuți din găină –, că aici e centrul energetic al lumii, că Eminescu e autorul teoriei relativității, că am inventat caloriferul și nu sîntem lăsați să le-o zicem europenilor în față, că sîntem, de fapt, poporul ales, dar ne-au driblat toți și ne-au faultat de ne-au rupt picioarele. În serile pline de duhul conversației – cînd la noi, la români, se pogoară blîndețea cerurilor care ne dau cea mai viermuitoare limbariță de pe lumea asta –, încep să curgă părerile și convingerile, informațiile aflate „pe surse“, din ciclul „dacă nici ăla nu mai știe, atunci chiar nu văd cine ar putea să…“, certitudinile că lucrurile n-au cum să stea altfel decît știm noi, pentru că ne-a zis cineva care știe. Mereu avem noi un om care știe. Și umblăm așa, langa, într-un labirint venit de „pe surse“, unde ne întîlnim zilnic cu marii noștri domnitori, cu Dinu Patriciu, care e viu, bine-mersi, undeva pe o insulă – chiar, ce-ar fi să fie pe bune?! – cu extratereștri care se mișcă în voie printre noi, pentru că ne seamănă leit, cu copii de cristal și lighioane venite din alte dimensiuni, și cu daci care ne protejează de pe Columna lui Traian, și ne netezesc drumul spre misiunea noastră de salvatori ai lumii.

Pînă la urmă, rătăcirea asta în teorii ale conspirației, în ficțiuni abisale și-n răgălii narative s‑ar putea să fie și foarte bună, așa cum e murdărirea, care prinde bine uneori. Murdărirea, nu murdăria. Că tocmai aici stă și micul secret pe care mi l-a zis mie cineva, un om informat, nu pot să zic cine. „Nene…“, zice omul meu, „uite care-i faza… Murdăria e ceva vast, etern, în care dacă ai intrat, acolo rămîi. Mă-nțelegi ce vreau să zic?! Pe cînd murdărirea e altă dudă. Murdărirea e ceva temporar. Adică mai ai o șansă, mai poți s-o mai învîrtești, s-o… cutare. Știi?! La o adică, te mai speli, frățică…“ Cum ar veni, dacă tot rumegi la rebusuri și la toate cuvintele încrucișate din univers – iar cînd nu faci asta, citești despre cum au plămădit dacii lumea – s-ar putea să sesizezi că… ceva nu se leagă în felul în care e inginerită o poveste pe care cineva vrea să ți-o bage pe gît. Sigur, tu ești varză de conspirații și narațiuni care deraiază și fac prăpăd în cap, dar chiar poți să sesizezi cînd ceva pretinde prost că e altceva decît pare. Adică pură întîmplare. Și-așa se pornește bulgărele.

Mai deslușit, treaba stă așa. Mi-a zis mie omul meu. Chiar dacă cea mai sănătoasă primă suspiciune e aia de prostie pură, și-abia dup-aia vine teoria conspirației, oamenii de pe-aici încep să se prindă că au și dreptul să-ntrebe, nu doar s-asculte povestea. Deși presa clasică e-n comă, niște cetățeni de meserie, retrași în munții altor canale de comunicare, își fac meseria și-ntreabă. Mai află cîte ceva, dovedesc, și iar întreabă. Și tot așa. Nu mai e foarte confortabil la noi, de la o vreme, pentru autorii de povești de adormit publicul, pentru tătucii care-și puneau ochelarii și ne citeau seara, la culcare. Ăia care ne șopteau la ureche că le trebuie liniște ca să lucreze, să muncească pentru noi, să ne fie bine, să nu ne fure nimeni țara. Între timp, spunîndu-ne povestea, ne șuteau din portofel, ba chiar și ceasul deșteptător de pe noptieră. Cea mai proastă veste pentru ei e că publicul de-aici e, deja, doctor în teoriile conspirației. S-a supraspecializat. Îi plac atît de mult, încît, pînă la urmă, nu te mai lasă să dormi și trebuie să zici mai departe, să improvizezi. Iar dacă improvizezi prost, publicul face gură și cere banii înapoi.

Aici e murdărirea cea mai bună. Lumea începe să se prindă că poate să facă scandal și să ceară socoteală. Poate chiar și banii înapoi.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.