Jurnalistul american Bob Woodward, cel care împreună cu Carl Bernstein a dezvăluit, în Washington Post, afacerea Watergate, care a provocat demisia președintelui Nixon în 1973, a scris în anii din urmă o carte intitulată Ultimul dintre oamenii președintelui (tradusă în românește la Editura Litera).  Este, într-un fel, o continuare a celebrei cărți Toți oamenii președintelui, în care Woodward și Bernstein au povestit afacerea Watergate și după care, acum 45 de ani, s-a făcut un film cu Robert Redford și Dustin Hoffman în rolurile celor doi jurnaliști. Ce mai rămînea de spus în noul volum, după aproape o jumătate de secol, erau completările interesante oferite de Alexander Butterfield, fost asistent adjunct al președintelui Nixon. La o vîrstă înaintată, Butterfield a fost dispus să povestească cu amănunte și să pună la dispoziția lui Woodward documentele cu care a plecat de la Casa Albă în 1973.

De profesie aviator militar, Butterfield a fost timp de patru ani unul dintre oamenii cei mai apropiați de Nixon, printre cei foarte puțini care aveau cunoștință despre nefastul sistem de înregistrare instalat de președinte la Casa Albă. De altfel, chiar el a deconspirat existența acestui sistem în fața comisiei senatoriale care ancheta afacerea Watergate. A fost întrebat dacă așa ceva există și a răspuns afirmativ.

Din relatările lui Butterfield, Nixon apare ca un tip stingher, avînd probleme în relațiile cu cei din jur, angoasat, întunecat și ros de resentimente. Poți, adică, să ajungi președintele Americii în ciuda unor grave carențe în a socializa.

Dincolo de asta, însă, în cartea lui Woodward m-a frapat o idee exprimată de Butterfield. Deși Nixon nu-i fusese simpatic deloc, iar prin dezvăluirile despre sistemul de înregistrare, Butterfield a pus pur și simplu capac administrației sale, el a insistat că, în multe privințe, Nixon a fost un președinte care a făcut bine țării. Istoricii îl laudă pe Nixon pentru politica față de China și Uniunea Sovietică și îl critică pentru încălcările constituționale. Unii îl consideră vinovat pentru continuarea războiului din Vietnam, alții punctează că războiul s-a încheiat sub administrația lui. Unii observă că, dincolo de caracterul omului și de finalul absolut dezastruos, mandatul său a fost departe de a putea fi considerat un eșec. Butterfield spune că, la Casa Albă, Nixon patrona o cloacă, dar, în același timp, tot el remarcă și că „o persoană poate face mult bine țării în timp ce administrează o cloacă”. Poate că nu e un paradox, ci o chestiune abisală. De foarte multe ori, e greu de spus despre un conducător că a fost un individ rău sau bun. Dar poate și mai greu de caracterizat e, în unele cazuri, mandatul său. Pentru că un om rău poate avea rezultate politice bune, iar un om bun poate avea rezultate proaste. De exemplu, Obama părea a fi un individ foarte uman, inteligent și civilizat, în vreme ce Trump a părut mai puțin empatic, mai puțin inteligent și mai brutal. Sînt lucruri destul de evidente. Nu la fel de evident e însă că americanilor le-ar fi mers mai bine sub Obama decît sub Trump. De la intenții la efecte e cale lungă. Mai ales în cazul unei țări ca Statele Unite, sînt prea multe aspecte care trebuie evaluate. Ecuația are enorm de multe variabile. Apropo, însă, același Bob Woodward a reușit să descrie foarte amănunțit și „cloaca” administrată de Donald Trump în primii ani de mandat, în cartea sa Frica. Trump la Casa Albă.

Nici noi, în România, nu ducem lipsă de exemple dificil de catalogat, Carol al II-lea, bunăoară, despre care se spune că avea trăsături detestabile și calități incontestabile. Sub domnia lui, România a mers în sus și a parcurs una dintre cele mai bune perioade din istoria ei. În timpul lui a înflorit totuși corupția, iar domnia, chiar dacă prin forța unor împrejurări tulburi, s-a soldat cu o dictatură.

Despre anturajul lui Carol al II-lea, chiar și Mihai I a scăpat la un moment dat către istoricul Stelian Tănase caracterizări neobișnuite pentru stilul său reținut: „cuib de viespi” și chiar „șleahtă”. Era vorba despre grupul pe care Mihai l-ar fi putut întîlni la înmormîntarea tatălui său, la care, și din acest motiv, n-a dorit să participe.

Așadar, revenim la vorbele lui Butterfield: o persoană poate face mult bine țării în timp ce administrează o cloacă. Conducătorii pot fi oameni complicați, problemele lor pot fi și mai complicate, iar rezultatele politicilor lor sînt adesea imprevizibile și greu de evaluat retrospectiv. Istoria reține lucrurile destul de schematic, iar memoria populară le simplifică de obicei și mai tare.