De ce tace puştimea? Iar atunci cînd nu tace, de ce se exprimă prost? De ce acuzăm tinerimea că vehiculează cu dificultate un repertoriu cumplit de sărac în cuvinte? Şi de ce ni se pare că elevimea şi studenţimea nu mai au valori, că nu mai cred în nimic, nu mai au idealuri, dispreţuiesc cultura, se refugiază în lumea virtuală a Internetului, vorbesc, din butoane, o limbă stîlcită şi nu mai ştiu să pronunţe cuvinte? 

Există un întreg sistem de explicaţii globale, de teorii întemeiate pe evoluţiile tehnologiilor de comunicaţie, studii comportamentale ale consecinţelor folosirii extensive a depozitelor de informaţie, şi cercetări de psihologie şi sociologie a comunicării. Toate astea dau şiruri lungi de răspunsuri care pot lămuri întrebările de mai sus. Mai există însă o întrebare care, de pe buzele noastre, ale celor dintr-o lume în care totul a ajuns mai tîrziu, sună în perfectă armonie cu felul în care ne-am obişnuit să vedem lumea. Întrebarea asta e rostită după un oftat prelung, ca şi cînd autorul ei ar fi ultimul depozitar al înţelepciunii şi adevărului: „Ce ne facem cu puştimea asta care s-a îndobitocit în ultimul hal?“. 

De cele mai multe ori, după această întrebare rostită de la înălţimea unei tribune imaginare a moralităţii şi a valorii, urmează discursul care începe cu „Pe vremea mea…“. Întotdeauna, „Pe vremea mea…“ înseamnă cărţi citite, seri cu spectacole de teatru memorabile, ordine socială, audiţii muzicale, bancuri la adresa regimului comunist, tabere studenţeşti, Vama Veche, ieşiri la iarbă verde de 1 Mai, sex după căsătorie, sau, în cel mai rău caz, după intrarea la facultate, scrisori caligrafiate şi elaborate zile întregi, discuţii despre artă, un anumit fel de stabilitate. „Pe vremea mea…“ mai înseamnă idealuri, respect, veneraţie pentru artişti şi pentru intelectuali. Şi nu arareori, nostalgia pentru „vremea mea“ are o coda, o terminaţie muzicală, un refren final care deplînge faptul că „acum nimeni nu mai are frică de nimic“. 

Sub frica pe care unii o bocesc acum, dincolo de valorile pe care le vehiculăm în discursul despre tinereţea petrecută la lumina culturii, se află o profundă frustrare. O suferinţă ale cărei icnete de durere răzbat foarte rar la suprafaţă. O vină colectivă a felului în care ne-am lăsat trataţi cu toţii, umiliţi, dezumanizaţi, îmbibaţi cu ideologie egalitaristă, găsindu-ne, fiecare, felul propriu de a evada din real, într-o semi-realitate respirabilă. Într-un mod profund explicabil din punct de vedere clinic, ori de cîte ori vorbim despre vremurile alea de ordine, respect, cultură şi valori, ceva ne înţeapă înăuntru, ca o ustensilă chirurgicală, uitată în noi după coaserea rănii. Cu cît apare mai des înţepătura asta, cu atît mai abitir idealizăm vremea trecută, ascunzîndu-i hidoşenia sub nostalgia tinereţii şi a felurilor personale de a depăşi, prin cultură, întregi la minte, bezna şi frigul din comunism. Atunci am învăţat să ne descurcăm. Să trăim individual, nu în comunitate. Să fim trataţi ca „popor muncitor, mase largi de oameni ai muncii de la oraşe şi sate“, dar să ţinem ascunsă la loc de taină candela unicităţii fiecăruia. Iar senzaţia asta de eternă neducere pînă la capăt a lucrurilor, de profundă complicitate, de nepotolită mîncărime a suspiciunii, de privire fugară, în urmă, după o vină căreia nu-i găsim un nume precis, mulţumitor, ne macină profund. 

Am rămas cu o conştiinţă încărcată, dureroasă şi mărturisită doar la nervi, a faptului că îndărătul marilor noastre adevăruri se ascunde o neliniştitoare doză de simulare. O conştiinţă a faptului că, orice-am face, cu cît strigăm mai tare că spunem adevărul, cu atît mai neconvingător sună ceea ce auzim. Discursurile noastre despre valori sună impecabil din punct de vedere muzical, dar, după închiderea cortinei, ne retragem în linişte, cu un gust ciudat pe care chiar şi alcoolul îl înlocuieşte cu greu. 

Felului nostru de a defini cultura îi lipseşte estuarul civilizaţiei. Rîul nostru de acumulări culturale se loveşte de un zid gigantic şi nu se varsă în experienţă colectivă. Valorile noastre şi modurile în care le-am dobîndit sînt profund individuale, lipsite de pulsaţia vitală a comunităţii. Nu consensul ne lipseşte în primul rînd, ci exerciţiul comunicării. Predicile pe care le rostim, şlefuind necroloagele civilizaţiei, sînt doine de jale ieşite din netrăirea, vreme de mulţi ani, a unor tipuri de experienţe pe care le-am traversat doar în intimitatea lecturii. 

Tînărul căruia i se psalmodiază spectacolul ideilor şi hora virtuţilor, ambalate în discursuri cu retorică stufoasă, strîmbă din nas instinctiv. În plus, i se mai şi reproşează că duce lumea de rîpă şi face să se zvîrcolească în cripte marii creatori ai lumii. Nu ştie cine sînt Bach, Hans Castorp, Raskolnicov, Behemoth, Titus Andronicus, Dante, Fellini şi Thelonious Monk. Asta îl face, în ochii noştri, din start, vinovat. „N-are nici un Dumnezeu, e analfabet, n-are idealuri, i se rupe.“ Nu ne-am gîndit nici o secundă că felul în care ne ascundem în dosul valorilor, felul în care respingem suveran lucrurile simple, băgînd în faţă, de la bun început, marea cultură şi marile aşteptări, s-ar putea să-l sufoce şi să-l îndepărteze iremediabil tocmai de ceea ce am vrea să-i fie aproape. Nu ne gîndim că are voie să şi simtă cîte ceva, nu doar să acumuleze, memorînd. Şi pentru că nu e o maşină de reprodus texte, pentru că nu percutează ca la armată, cu ce-am vrea să-l auzim, proiectăm pe el toată vina reziduală pe care n-o mai putem duce. Şi el, în mod firesc, gafează. Sau mîrîie. Sau tace.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.