Nu știm dacă la Tomis cineva l-a ținut minte pe Ovidiu după moartea lui (în 17 sau 18 d.Hr.). Prima informație sigură despre un interes retrospectiv al constănțenilor pentru marele exilat este din secolul al XVIII-lea. Atunci un călător francez întreabă prin oraș dacă există vreo tradiție referitoare la poetul latin, iar un preot îi spune că Ovidiu a fost un sfînt catolic martirizat pentru credința sa.

De-atunci însă, ne-am făcut cu vîrf și îndesat datoria față de poet, întrebîndu‑ne mereu unde e mormîntul lui. În 1931, de pildă, s-a descoperit în Constanța un minunat sarcofag de marmură și imediat s‑a presupus că e al lui Ovidiu. E, de altfel, eroarea clasică în arheologie: să corelăm forțat chestiile cele mai interesante din sursele scrise cu chestiile cele mai interesante care ies din pămînt. Cineva a speculat atunci că obiectele reprezentate pe sarcofag (balanţă, cap de bou, secure, lance, clopot, bici, cleşte) reprezintă șapte verbe ale căror litere inițiale sînt literele numelui poetului. Imediat au apărut și în presă articole în care un jurnalist spunea, cu multă putere de sacrificiu, că au fost descoperite „osemintele nemuritorului Ovidiu“.

Sarcofagul fusese jefuit în antichitate, așa că pe lîngă oase nu mai era înăuntru decît un brizbriz de bronz, prea puțin ca să tragi vreo concluzie despre proprietar. Decorația sarcofagului arată însă că el aparținea de fapt unui magistrat, probabil un agoranom. Cum comenta cîndva Mihail Gramatopol: Normal! Șeful pieței…!

Nu-i vorbă, și în jurul altor poeți exilați s-a scris mult și pripit, inclusiv din punct de vedere arheologic, de pildă în jurul oaselor lui Dante, aflate azi la Ravenna. La Roma s-a făcut mult caz în secolul al XVII-lea de mormîntul unui oarecare Q. Nasonius Ambrosius și al nevestei lui, Nasonia Urbica. Locul descoperirii era interesant – acolo avusese Publius Ovidius Naso al nostru o villa; dar și aici niște stricători profesioniști de bucurii au arătat apoi că mormîntul era cu două veacuri posterior morții poetului.

Ovidiu nu ne zice de ce anume s‑a pomenit în 8 d.Hr. exilat la Tomis. Iar după două mii de ani de întrebări, cercetătorii au stabilit un singur lucru cert: ceva o fost! Poetul spune că surghiunul i s-a tras de la un poem (carmen) – desigur, textele lui de o subversivă frivolitate și un protofeminism unic în felul său (mai ales Ars Amatoria) nu cadrau cu rigorismul izmenit al epocii lui Augustus. Ovidiu era indezirabil pentru că nu punea umărul la reconstrucția sănătoasă a moravurilor și la proslăvirea și mai sănătoasă a împăratului, așa cum o făcuseră Vergiliu, Horațiu și Titus Livius. Avea să înceapă însă s-o facă și el din plin în exil, în speranța că va fi rechemat în țară.

Ovidiu menționează și o greșeală (error), care nu e exclus să fi fost religioasă: poetul profanase, poate, ritualurile în cinstea zeiței Bona Dea, la care erau admise doar femeile. El ar fi participat deghizat (cum se mai întîmplase și în Roma lui Cezar), ca să se documenteze pentru Faste. Asta ar face din el un strămoș al jurnalismului de investigație. După altă teorie, a unui istoric francez popular în România, Jérôme Carcopino, Ovidiu ar fi fost un martir neopitagorician. Asta îmi amintește că o splendidă bazilică din vremea poetului – și, cred, singurul loc de cult al acestei secte cunoscut azi – a fost deschisă abia de curînd vizitatorilor, la o sută de ani de la descoperirea ei la Porta Maggiore. Arhitectural, bazilica asta poate fi un strămoș al celei creștine – tot așa cum, în Evul Mediu, Ovidiu a fost recuperat ca fiind însuflețit, chipurile, de valori creștine. Lucrul e totuși la fel de puțin plauzibil ca a vedea în retorica genial de versatilă a lui Ovidiu un neopitagorism real.

Error e mult mai probabil să fi fost de natură politică. Ovidiu pare să fi fost aproape de a se amesteca în ADN‑ul casei imperiale, o formă supremă de impertinență. Sursele antice îi atribuie, de-a valma, un delict sexual în compania femeilor din viața lui Augustus: ba a Liviei, soția, ba a Iuliei, fiica, ba a Iuliei Minor, nepoata. Cea din urmă a fost și ea exilată, pentru comportament imoral, în același an cu Ovidius, dar, ghinion, nu și în același oraș cu el.

Nu poți să nu te întrebi ce s-ar fi întîmplat dacă la tronul Romei ar fi ajuns fiul unui poet… Ce trai pe vătrai ar fi urmat pentru tagma versificatorilor! Istoria arată însă că lucrurile pot sta exact invers: la o adică, nimeni nu te prigonește mai tare decît fratele tău. Adevărul e că Augustus ar fi vrut să aibă un urmaș direct la tron, însă Livia a tras toate sforile posibile pentru ca fiul ei dintr-o căsătorie anterioară, Tiberius, să aibă cale liberă spre tron. (De-asta a zis cîndva un mare istoric al antichității că, pentru a scrie istoria Romei, trebuie să fii genealogist.) Un alt poet care ar fi putut ajunge împărat, Germanicus, o pilă la vîrf a lui Ovidiu, a murit tînăr, în 19 d.Hr. – și cu el a dispărut probabil și ultima șansă ca cineva să mai aducă cenușa poetului de la Tomis în Italia.

În partea a doua voi vorbi de mirajul mormîntului lui Ovidiu – mai exact, de relația dintre acesta și topografia Constanței de azi și de un ingenios argument epigrafic. Încă ceva însă: în Drum bun, Cireșari (1963), Ursu, Tic și ceilalți investighează tocmai acest mormînt. Și îi putem ierta lui Constantin Chiriță orice scăpări (inclusiv pasajul despre împăratul „Marcus Aurelianus“), pentru că, vorbind de o vizită pe situl arheologic Histria, pomenește acolo aceste „straturi de pămînt, în care era prea violent și prea nedrept concentrată istoria“.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons