Colegul meu de la Chimie, Drăgușilă Derdeluc, a căzut, de ceva vreme, într-o depresie serioasă. Am fost la o cafea cu el și mi-a mărturisit că nu vede cu ochi buni soarta educației în următoarele decenii. „Ne ducem de-a berbeleacul, bătrîne!“, a spus cu glas melodramatic. „Ne prăbușim. Îmi vine chiar să-mi schimb, simbolic, numele pentru a mi ilustra degenerata condiție de profesor universitar. Din Drăgușilă Derdeluc să devin Prăbușilă Derdeluș. Pentru că asta ne așteaptă – alunecarea accelerată pe toboganul istoriei paideice. Te întrebi, desigur, de cînd am ajuns atît de pesimist. Indicii erau de mult timp, dar, de un an încoace, lucrurile au luat-o razna. Mi s-a dat îndrumare (sau tutoriat) la anul I de la licență. Îți amintești că exista și în studenția noastră statutul de îndrumător de an, rezervat profesorilor cu abilități pedagogice mai mari, care suplineau rolul diriginților liceali. Am acceptat, întrucît îmi doresc să interacționez cu studenții. Frate, parcă am pătruns în jungla amazoniană, nu altceva! Copiii ăștia nu știu nimic despre instituția unde au aterizat, cel puțin în comparație cu noi, care ne pregăteam de prin clasa a VIII-a pentru a fi admiși la facultate. A doua zi după ce coordonatele și afilierea mea s-au publicat, a venit peste mine tăvălugul mail-urilor, SMS-urilor, apelurilor telefonice și solicitărilor de prietenie pe Facebook. Problemele proaspeților învățăcei erau multiple și majore. Între cele be-nigne și oarecum firești se numărau localizarea cantinei ori a bibliotecii și amplasamentul diverselor amfiteatre din clădire. Am răspuns, cuminte, la toate, gîndindu-mă că nu era ușor să te descurci în labirintul universitar, chiar dacă aveai semne de orientare pretutindeni. Au apărut însă și curiozități colaterale. Care ar fi cluburile ca lumea din oraș, unde se poate hali blană, cum stau mall-urile locale la capitolul țoale de țoale, care e pizzeria cea mai cool din zonă, unde se găsesc barosanii cu marfă (la asta n-aș ști ce să replic nici torturat de specialiștii de la Guantanámo!), cînd este mai bine să bage la ghiozdan materie, în sesiunea de examene sau în cea de reexaminări, cum să fenteze cuiele și cine ar fi godacul din facultate pe lîngă care ei ar trebui să se gudure în avans?“
Derdeluc a răsuflat învins și a continuat: „Apoi au început solicitările. Nu pot eu să merg la secretariat să le semnez contractele de studii, că el sau ea au alte chestii pe cap? Dar să le iau vize de flotanți de la Poliție, să le pun pile la conducerea căminului, să le fac rost de bilete de vacanță, să le motivez viitoarele absențe, să le împrumut bani, ceva mălai acolo, să le împac pe Didina și Florina, deoarece, din cauza tensiunilor dintre ele, are de suferit și Ina, să-l pun la punct pe Maricel, fiindcă umblă cu nasul pe sus ca un cormoran (îți jur că așa mi-a scris un june pe Messenger!)? N-aș putea face oare toate astea, ce puii mei ori, în fine, ce puii lor? N-ai să crezi, dar unul, Vasilică Mordefrică (îți jur că așa îl cheamă și, cu asta – apropo de numele pe care le dai tu personajelor tale –, sper că te-ai convins de principiul conform căruia realitatea bate, la orice oră din zi și din noapte, ficțiunea), m-a rugat să-i fac lipeala cu Angelica Durdulica (da, nu mai căsca ochii, îți jur din nou că aceasta-i identitatea tipei în acte!). Iar altul, Romeo Noaptetare, m-a implorat să o opresc pe Desdemona Zinebună să-l mai hărțuiască, întrucît inima lui e dăruită deja Julietei Crapăzorii. Văd că mă privești în continuare cu neîncredere. Mă jur pe ce am mai sfînt – ce vrei, să mă crucific aici, în fața ta, ca să mă crezi? – că nu mistific în nici un fel apelativele oficiale ale respectivilor studenți. Pentru a adăuga bombonica pe tort, o menționez și pe tînăra Norișor Slanăfiartă care mi-a scris, indignată, un mesaj unde deplîngea tăcerea mea persistentă la alte 200 de SMS-uri anterioare, expediate în ultimele două zile. Tăcusem, într-adevăr, însă crezusem că ele fuseseră niște erori de tastare. Unele conțineau vocabula îngî, iar altele doar fețe zîmbitoare. Norișor îmi comunica, imperativ, că se va alătura campaniei internaționale #Me Too și mă va denunța, cu vehemență, drept hărțuitor!“ Drăgușilă a fost întrerupt de un tinerel apărut subit la masa noastră: „Nenea îndrumătoru’, nenea îndrumătoru’, ce bine că te întîlnesc! Plănuiam să te textuiesc, dar mai bine-i face-to-face. Sînt Țiți Bîtă de la anul I. Nu vrei să mergi matale la Becanat să-mi iei adeverință de student? Îmi trebuie iute pentru abonamentul la transporturi.“
„Adică la Decanat?“, a întrebat colegul meu. „Nuuu!“, a exclamat Bîtă. „Mi-a zis o amică de la anul al II-lea că ar fi un loc cu becuri multe. Deci Becanat. Ce-i aia Decanat? Nu prea le sfîrîi, deși o rasolești de veacuri pe-acilea, ai?“ Profesorul a dat, brusc, ochii peste cap și s-a prelins sub masă. M-am repezit să l opresc pe Derdeluc din alunecarea sa pe derdeluș. Inutil însă. Se-nmuiase precum slana fiartă…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
