Am un vecin cumsecade, pensionar, Somir Hîț pe numele său, care mă citește cu regularitate. M-a căutat zilele trecute să-mi spună că micile confuzii făcute de Dodel Flambă, personajul asupra căruia m-am oprit recent, erau copilării în comparație cu momentele de degringoladă identitară trăite de el în perioada comunistă. „Domnule profesor, la Revoluție aveam 41 de ani. Urmasem Facultatea de Industrie Alimentară spre finalul anilor ’60 și, pe fondul dezghețului politic, am prins slujbe bune încă de la absolvire. În anii ’80, ajunsesem manager – cum se spune azi – al unui select restaurant din urbe, frecventat pe atunci de mai-marii Partidului. Acolo își derulau ștabii mesele de protocol cu oaspeții de la Centru. De aceea, eram foarte bine aprovizionați. Surplusul de alimente îmi permitea să scot unele produse la vînzare pentru public (restaurantele practicau asta, rețineți poate, în anii foamei!). Periodic, apăreau la bucătărie oameni cu sacoșe goale, întrebîndu-ne dacă nu avem una ori alta de vînzare. Aveam mai mereu. Prețurile erau, desigur, pipărate, însă magazinele goale nu lăsau loc pentru alternative. Comercializam deci, semnificativ, salamuri, conserve și brînzeturi. Fondurile noastre extrabugetare creșteau ca din apă. Ne îndeplineam planul cu vîrf și îndesat. Șefii nu aveau decît cuvinte de laudă pentru noi. Ei bine, din acest detaliu începe, practic, exotica mea amintire. Într-o zi, prin 1987 sau ’88, nu mai știu exact, am primit un transport uriaș de cutii cu paté. Era o pastă fină de ficat. De rață, cred. O treime din cantitate îmi acoperea nevoile restaurantului pe un an de zile. Am pus, prin urmare, res-tul la vînzare. Cum s-a auzit (extrem de iute!) în oraș că s-a băgat paté la unitatea noastră, a și început buluceala. Își cumpărau cetățenii plase întregi de ficat conservat, de parcă se prefigura la orizont Apocalipsa rațelor…“

Domnul Hîț a făcut o pauză, apoi a continuat cu aplomb: „Mă plimbam satisfăcut printre acei clienți agitați și înfometați. Brusc, am fost abordat de o băbuță: Maică, uite colea-i intrarea la bucătărie, unde se dă paté-ul. Dacă nu te grăbești, ai să-l pierzi. Se ia tot, mămică, la criza asta. Văzîndu-mă pesemne extrem de derutat, m-a apucat, cu blîndețe, de mînă și m-a condus chiar ea la cămara cu conserve. De-acilea, mămăică, poți să-ți cumperi păpăică. Dacă te mai învîrteai multișor prin sală, rămîneai, negreșit, fără. Cîte cutii vrei? Subalternii mei care vindeau paté-ul au înlemnit, trezindu-se cu mine așa în fața lor. Nu știau ce să zică. Eu nici atît. După cîteva secunde de ezitări, am realizat că nu ar fi prea bine să spun că sînt însuși administratorul unității. În plus, îmi era milă de sentimentele bătrînei. Nu doream să o fac să se simtă prost. Ca atare, i-am mulțumit din suflet și, sub atenta ei supraveghere, am scos bani din buzunar. Mi-am achiziționat zece cutii. A plecat fericită, strigînd: Da, măicuță, să mănînci și tu, că ești tinerel, nu ca mine… Eu am depășit rapid episodul. Din păcate, nu și sistemul ceaușist. Cum-necum, povestea s-a răspîndit în urbe, mergînd pînă la urechile autorităților. Se zvonise că îmi plăcea să joc roluri, să apar în popor, precum Cuza, deghizat, să dramatizez, să mimez anumite trăiri. Răutăcioșii sugerau că aș fi ratat o carieră teatrală. Mă rog, situația a devenit cu adevărat nebună peste vreo patru luni. Prim-secretarul de la Județ, un client frecvent al restaurantului, a găzduit o consfătuire a tuturor prim-secretarilor din țară. Nicu Ceaușescu, dacă vă amintiți, era și el prim la Sibiu și ar fi trebuit să fie prezent. Se pare că ăla și-a anulat totuși vizita. Primul nostru, mai să-și piardă mințile. Cum să nu vină Prințișorul? Ce vor zice colegii despre el? Dacă, Doamne ferește, va cădea în dizgrație?

Atunci i-a venit ideea năstrușnică să mă transforme pe mine în Nicușor. Tot îmi plăcea mie teatrul, a comentat el malițios. M-a echipat ca pe beizadea (e drept că și semănam puțin cu juniorul Ceaușeștilor). Mi a aranjat părul și mi-a oferit un costum asemănător cu ale Nicușorului. Mi a spus că trebuie doar să rîd zgomotos, să înjur și să beau whiskey la greu. Așa am procedat, mai ales la masa festivă (care s-a organizat în restaurantul meu). Mă scuzați, am fost pupat în fund în ziua aia, de nu vă puteți imagina!… Totul a mers strună pînă în clipa în care nu mai știu cine a cerut ca eu să o sun pe mama, pe tovarășa Elena, pe loc, și să solicit fonduri suplimentare în teritoriu. L-am văzut pe primul nostru cu stropi de sudoare pe frunte, dar nu mai era loc de întors. Mi se pusese un telefon roșu în față, conectat, în sala de mese, la o priză despre care nu știam că există. S-a format numărul și, înainte să mă dezmeticesc, am auzit un da răstit în receptor. Spre deosebire de colegul dumneavoastră, care s-a întîlnit cu tovarășul Brigadă în curtea școlii, eu m-am scăpat pe mine pe bune. Abia am îngăimat: Mămăică, să mai trimiți, te rog, în teritoriu, niște păpăică!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.