Prin părţile astea de lume, cînd spui „agendă publică“, în gură se formează un gust ciudat, de gutuie altoită cu zarzăre, ph-ul scade brusc, smalţul dinţilor se umple de crevase microscopice, iar buzele intră într-o amorţeală profundă, ca de la o degerătură. E ca şi cînd ai pupa gheaţa unui congelator în care, de un deceniu, ai pus la păstrare o scrumbie afumată. „Agendă publică“ e ceva care sună prost, crispează mediul în care pătrunde, prin ieşirea din gura unui nefericit, strică buna dispoziţie a oricărei zile, şi dă senzaţia că orice buletin meteo anunţă, indiferent de realitatea de pe teren, ani lungi de ploi cu broaşte.

Această sintagmă-sperietoare ne urmăreşte, totuşi, ca un coşmar din copilărie, ca obsesia că un profesor, tîmpit de sentimentul datoriei, te caută şi acum să-ţi reproşeze că nu ţi-ai făcut o temă. Pentru că ăsta e morbul pe care îl sădeşte în suflet. O senzaţie de vină profundă, de vinovăţie gravă, pentru ceva ce nu ştii cu precizie ce e şi de unde vine. Ştii că e ceva care ar fi bun, dacă ar exista cu adevărat şi ar şterge cu buretele tot ce-a fost înainte. Dar ştii la fel de bine că aşa ceva nu se poate, pentru că nu ţi-ai făcut niciodată tema pentru care te caută cretinul ăla de profesor din coşmar. Ştii şi că cea de a doua parte a sintagmei, cuvîntul „publică“, e ceva care se referă şi la tine. Dar tocmai în chestia asta sălăşluieşte chipul hîd care produce cutremurarea interioară. E ceva la care ar fi trebuit să participi, dar n-ai făcut-o, amînînd la nesfîrşit acest lucru şi fabricîndu-ţi o definiţie care spune că orice regulă şi judecată faţă de ceilalţi e valabilă doar cîtă vreme nu se referă şi la tine. 

Prin urmare, ori de cîte ori se vorbeşte despre „agendă publică“ sau despre „spaţiu public“, un fulger interior loveşte milioane de conştiinţe şubrezite de oboseala unei vechi munci lăuntrice, cu origini şi contururi nedesluşite. Treaba asta ne crispează şi ne pune în situaţia de a fi cumplit de creativi. Se improvizează un gigantic păienjeniş de teorii, de retorici sclipitoare, de şuvoaie discursive învolburate şi spumegătoare. Albia oricărui imperativ cerut de lumea reală se umple cu viitura unor justificări acumulate în ani, îndărătul unor formidabile baraje mentale. Devenim nişte sinistraţi, cînd trişti, cînd veseli, adeseori isterici, înconjuraţi din toate părţile de apele propriilor gînduri puse pe seama altora. Colacii, bărcile şi, în sunet de fanfare, marile corăbii salvatoare vin, pînă la urmă, de fiecare dată, din imensa rezervă strategică de divertisment. Resursele şi preocuparea de a stoca această marfă salvatoare sînt inepuizabile. Dieta unei domnişoare publice, contul unui maimuţoi de şuşă, părerile unor atotştiutori de weekend, nunţile sardanapalice ale unor păcălici cu aere aristocratice ne salvează de fiecare dată şi ne feresc ochii de contactul cu realitatea.

Orice subiect din marea vitrină cu lenjerie e prilej de năvală naţională şi de sute de ore de muncă patriotică în folosul bunei dispoziţii care ne însoţeşte istoria. Am dezvoltat dependenţa de acest nutreţ salvator în paralel cu îngroparea la subsol, în fiecare seară, înainte de culcare, a oricărei întrebări adresate propriei demnităţi. În pauzele de publicitate, din cînd în cînd, atunci cînd se mai întîmplă să conştientizăm coşmarul, responsabilitatea e a altora, a celorlalţi, a unora. Odată aruncată povara asta, îndată ce am scăpat de sacii cu lest, urmează contemplarea înălţării balonului spre straturile superioare ale interpretării. Propriul coşmar devine un fascinant obiect al creaţiei. Contemplarea catastrofei şi a vitezei colosale cu care înghite totul se transformă într-un spectacol al analizei stilistice. Aici se mobilizează imense competenţe culturale, talente nemaivăzute, repertorii doldora de pilde şi citate, toate puse în slujba glorificării stilului cu care ne însoţim deriva. 

În secunda în care spaţiul public nu ne mai aparţine, acesta devine, în cel mai firesc mod cu putinţă, locul nimănui. Aici se poate arunca orice. Ca o uliţă în care se aruncă zoaiele de prin curţi, pentru că uliţa nu e a cuiva anume. Nu e scrisă în actele de proprietate asupra pămîntului. E doar uliţa. Atît. Iar atunci cînd o descoperim murdară şi fetidă, constatăm că „n-ai cu cine“, „n-avem oameni“, „e prea tîrziu, aici nu se mai poate face nimic“. Pînă la momentul ăsta, uliţa a fost tratată cu indiferenţă. De aici încolo, începe dispreţul. Încep băşcăliile cu bancuri negre, ferparele sadice, caterincile mai corozive decît cel mai îngrozitor acid. Dispreţul se varsă în răzbunare sălbatică, iar obiectul difuz al răzbunării se transformă în cruntă automutilare. Nimic nu mai poate fi discutat. Totul se urlă. Nimic nu mai poate fi nuanţat. Totul se vede global. Se vorbeşte enorm, cu o profundă insatisfacţie că nu s-a spus nimic. Iar peste fiecare dintre gardurile de la ulită se aruncă, generos, cu vinovăţii. Spre vecini. Spre cine trece. Spre toată lumea. 

Cel mai frumos e cînd apar fiii nihilişti ai satului. Au bătut lumea în lung şi-n lat, au văzut oameni şi locuri pe care cei din sat nu le-au văzut nici măcar la televizor. Sînt plictisiţi de cîtă Lume au văzut, obosiţi de drum, cocoşaţi de propriile momente de iluminare, stafidiţi de sedimentarea concluziilor definitive. Nici unul nu spune că nu ştie ceva. Nici unul nu are vreun dubiu. Dimpotrivă, suferă de chinul certitudinii. Iar verdictul vine abrupt şi cade nemilos în capetele tuturor. Cică aşa e în toată lumea. Nu e la noi altfel decît în alte părţi. Şi toţi pleacă, liniştiţi, la culcare. „Vezi, bă?! Aşa e peste tot. Se duce dracu’, la vale, toată lumea. Ne-am găsit noi să fim mai cu moţ.“

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.