Știi că te îndepărtezi de profesie cînd începi să petreci mai mult timp citind despre unelte decît lucrînd cu ele.

Cînd citesc despre instrumentele chirurgicale romane, trec repede prin listele cu descrieri de bisturie și altele asemenea. Ceea ce caut, deși apare – cînd apare – abia la urmă, mi se pare mai important. E vorba de cutia metalică pe care doctorul o așază pe masă și pe care pacientul o privește atent cu coada ochiului. Cutia asta a doctorului, pe lîngă că este o expresie a autorității, o prelungire exosomatică a specialistului, încorporează două simboluri contradictorii. Pe de-o parte, ea este garanția faptului că acum ești pe mîini bune și deci poți spera, deoarece un întreg corpus de cunoștințe este mobilizat pentru o soluție. Pe de altă parte, ea este și amenințarea supremă, deoarece este difuză și deci cuprinde în ea toate amenințările, nu doar cele specifice asociate cutărui instrument odată scos din ea.

Trusele descoperite datează (ca mai toate instrumentele chirurgicale antice) din perioada romană imperială. De obicei sînt mici (8 x 5 x 2 cm), cît o tabacheră, dar mai există și cutii cilindrice, cît un penar foarte îngust, din care șase au fost găsite pe fundul rîurilor (de obicei la dragarea Dunării, Rinului și Tibrului, în care probabil fuseseră aruncate ca ofrande). E drept că trusele pot să fi fost folosite și pentru cosmetică (o știință care vine cu propriile ei amenințări!) sau pentru pictură. Lucrul e valabil și pentru instrumente individuale. Multe, de pildă, combină funcția de sondă, spatulă și cauter. Sondele astea polivalente sînt cele mai comune – cu ele scoți tacticos medicamentul din borcănelul lui sau apeși ridicînd din sprîncene o limbă sau faci alte chestii banale cum ar fi să scoți, spune un tratat antic, un viermișor dintr-o ureche. Alte instrumente sînt inconfundabile, ca ventuzele de bronz care se plasau pe corp încălzite, de obicei înainte de a i se lăsa sînge pacientului (remediu folosit cu entuziasm pentru nenumărate probleme atunci și mai tîrziu). La fel, bisturiele cu lamă din oțel de Noricum (austriac, am zice azi).

Cînd, din cauza jocurilor care se practicau în antichitate, un vîrf de suliță sau de săgeată rămînea înfipt într-un os, intrau în scenă cleștii, dar și burghiele. Dacă tragi pur și simplu de vîrful de bronz, o ispită atît de firească, există riscul să spargi osul, așa că mai bine dai mici găurele în os pe lîngă vîrful metalic, o activitate care, de altfel, calmează (nu și pacientul). Și mai bine se extrăgeau aceste proiectile utilizînd „lingura lui Diocles“, un instrument mai complex cunoscut din literatura medicală antică, dar din care n-a fost descoperit arheologic nici un exemplu. Extracția propriu-zisă se făcea cu un clește, o altă categorie foarte variată, care cuprinde și forcepsul dentar, dar și cleștișorii cu care se operează o pleoapă cu genele îndreptate spre ochi. Un clește fascinant prin caracterul său oribil este cel folosit la scoaterea atît a omușorului, cît și a hemoroizilor. (Puteai comunica doctorului dacă preferai să-și folosească respectivul clește pentru a-ți scoate întîi omușorul și apoi hemoroizii sau invers.) În orice caz, pentru ambele operații se putea folosi și un clește scobit cu care doar se plasa o substanță caustică ce urma să ardă țesutul.

Dar cu omușorul ce aveau, totuși? Se credea despre el ceea ce reîncepe să pară probabil azi, că a avut un rol în dezvoltarea limbajului, dar i se imputau diferite probleme misterioase de sănătate, drept care era adesea amputat în antichitate, ca și în Marocul modern.

Cu un fel de cîrlig, lung, subțire și (for all that’s worth) elegant, se scoteau pietre din vezica urinară sau din uretră. Lingurița asta minusculă, dar din păcate lipsită de flexibilitate, era mai aspră pe partea concavă ca să prindă calculul și netedă pe fața cealaltă ca să nu zgîrie țesutul. Aceeași grijă înduioșătoare pentru pacient o observ la simpaticele catetere romane, tuburi cu un mic colier la mijloc, ca să nu poată aluneca înăuntru. E vorba de tubulețe cu un capăt ca un pai, iar celălalt capăt, cel care se introducea, cu o găurică în lateral, nu în vîrf, în așa fel încît să poți să faci vîrful rotunjit și, în consecință, mai ușor de împins. (Articolul ăsta ustură.) Cateterele care drenează urina erau produse în două forme, mai mici și mai drepte pentru femei sau în formă de „S“ pentru bărbați. Un asemenea tub putea deveni un fel de seringă primitivă dacă atașai o pară la capăt, care, apăsată, să propulseze medicamentul la destinația dorită. Se cunoaște și varianta în care prin tub circula un piston cu care să împingi substanța. Ideea pistonului care se potrivește foarte fest pe interiorul tubului și deci creează sucțiune dacă tragi, ca să drenezi forțat, e destul de discutată în tratatele antice de mecanică, de pildă de către Heron.

Închei cu o altă slăbiciune a mea, micile parafe pătrățoase, folosite de oculiștii romani din Gallia, Britannia sau Germania (din alte părți lipsesc) ca să marcheze medicamentele pentru boli de ochi cu numele lor, al bolii și al colirului. Majoritatea sînt din piatră verde, mai ales șist, pentru că verdele este culoarea cea mai vindecătoare pentru ochi, în concepția romană. Parafele scoase din uz trebuie să fi fost o vreme folosite ca amulete și apoi depuse ca ofrande. Dacă mă întîlniți și iese treptat la iveală că am foarte multe parafe vechi de medic la mine, să știți că e în scop de documentare.

Foto: wikimedia commons