„Uite“, le zic alor mei, „în mai putem merge împreună la Praga. E aproape, nu zbori mult, n-aveți cum să obosiți rău, o să vedem aia și ailaltă, o să facem și o să dregem…“ Mă fac că am uitat că nu demult am alergat cu unul dintre ei prin spitale, unde a fost întors, pipăit, înțepat și conectat să primească zemurile limpezi ale unor perfuzii burtoase. Pic-pic-pic, dureros de încet a primit în carne B-uri, vitamine, minerale, niște suc de viață care i-a mai adus ceva culoare în obraji. În stativul ăla cineva înfipsese o mică icoană de hîrtie cu Maica Domnului, fecioară. Niște speranță.

Mă fac că nu văd că ăluilalt au început să-i tremure mîinile, că uită întîmplările recente și că amestecă trecutul într‑un soi de malaxor din care ies aceleași povești, dar cu personaje inversate. Iese o lume absurdă, în care viii se amestecă uneori cu morții. „Cum să îmi coasă străbunica Pakize rochii? Nici nu mă născusem cînd ea murea!“ Dar trecem peste apele astea tulburi, schimbăm vorba, ne simplificăm viața, a fost un deranjament de moment, sperăm, o mică alunecare, un accident de memorie, ha-ha, se mai întîmplă.

Ne facem planurile astea de călătorie la masă. Sîntem cu toții la ai mei, ei sînt părinții unor copii care au crescut și îmbătrînesc la rîndul lor. Fantazăm pe deasupra puiului la cuptor (Cine vrea picior? Cine vrea piept?) și a cartofilor crocanți, aurii. Mesele de duminică nu și-au pierdut gustul de duminică, se sprijină pe niște repere solide de gusturi și mirosuri care pentru fiecare înseamnă acasă: movilița de orez alb, parfumat, bob cu bob, gogoșele mici, neîndulcite, numai bune de muiat în sosul unei cinstite tocane cu cartofi, plăcintele crețe cu brînză – toate cu un nomenclator tătăresc pe care îl știau și prietenii mei români. „Ia spune «ulkum»“, îi ziceam unuia dintre ei și mă amuza teribil că nu-i iese acel „k“ gutural, glotal și omul pronunța cu „c“ dulce oricît de tare s-ar fi străduit.

Ne-am entuziasmat, așadar, cu toții că o să mergem la Praga, că o să-i batem cu pasul străzile, că ajungem la micul cimitir evreiesc din centru pe care mi-l aminteam cu pietrele lui strîmbe scăldate în soare, că o să tăiem Vltava în lung și-n lat pe poduri. „Luăm noi bilete“, le-am zis, la despărțire.

Peste nici două ore mă sună mama. „Știi, zice, m-a luat valul. N-o să putem veni, mi-e frică să nu pățim ceva acolo, nici pe jos nu mai putem merge așa mult, uită-te la taică-tu ce fragil e. (Întotdeauna taică-miu e cel fragil, el uită, el nu aude, el îmbătrînește rapid.) Lasă, mergeți voi, nu vreau să vă încurcăm, avem medicamente de luat, motanul cu cine rămîne, florile neudate, casa necăutată, nu vrem să fim povară“, și așa mai departe, și așa mai departe.

„Să știi că mă uit în oglindă“, îmi spunea tot ea altădată, „și nu-mi vine să cred cînd mă văd. Sufletul meu are tot 20 de ani, dar zace în cușca asta de oase bătrîne, e oribil. Iar cel mai mare regret e că n-am putut călători mai mult.“

Înțeleg, mă străduiesc să înțeleg și mă gîndesc cum o să fie cînd mi-o veni vremea. Bătrînețea aia senină și înțeleaptă, schema asta din basme și povestiri fără nuanțe nu are sens, nu există. O să‑i enervez și eu pe ăilalți, din spate, cînd o să cobor pas cu pas, picior pus lîngă picior, scările aglomerate de la metrou. O să fiu balast în autobuze căutînd un loc liber. O să am idiosincrazii, ticuri, o să păstrez lucruri inutile în casă. O să fiu nervoasă, țîfnoasă și nu o să am răbdare și nici prea multă înțelegere pentru că mă doare al naibii un șold, articulațiile care au rămas fără gelatină pe ele, pentru că trupul meu hîrîie și scîrțîie, iar lumea se mișcă prea repede, dincolo de înțelegerea mea, dincolo de ăia 20 de ani pe care simt că-i am, la care am dreptul.

Poate că așa o să înțeleagă și restul lumii că urcatul unor scări e reflex inconștient la ei, iar la mine e calcul geometric complex. Poate așa o să înțeleagă țîfna și oboseala mea. Cum naiba ai putea să fii altfel cînd ajungi să te uiți permanent la un soare imens, roșu, apus pe jumătate, care se afundă mult prea repede după orizont, în timp ce din spate nu mai răsare nimic? Nici lună, nici stele. Nada, zero. Praga e în vise. Lasă, îmi arătați pozele.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactorșef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.