Sorana Cîrstea şi Simona Halep sînt printre primele 25 de jucătoare de tenis ale lumii. Pe ce loc ar trebui să ajungă, aşa încît numele lor să devină cunoscut printre români?
Deduc din interogaţie, dar poate mă înşel, că plecaţi de la ipoteza că Sorana Cîrstea şi Simona Halep sînt anonime în România. Sînt? Eu nu cred asta. Dimpotrivă, cred că sportul are o capacitate de promovare superioară performanţei sportive în sine. De acest favor nu beneficiază doar fotbalul, aşa cum se spune! Sorana şi Simona sînt două tenismene bune şi de perspectivă. Dar ele n-au cîştigat nici unul dintre primele 30 de turnee ale lumii.
Necunoscută e, mai degrabă, Alexandra Dulgheru, cea care a reuşit, în 2009 şi 2010, să cîştige turneul de la Varşovia, din categoria Premier, ceea ce n-au reuşit încă Halep şi Cîrstea. Ele nu mi se par, aşadar, martirele unei opinii publice obtuze sau ale unei media nerecunoscătoare. Sînt două tenismene de 22 de ani, care îşi caută drumul spre glorie, însoţite de stresul indus de o carieră derulată în ochii publicului. În ţară, se vorbeşte despre ele cu bunăvoinţă şi cu admiraţie, aproape în fiecare zi, în condiţiile în care aşteptăm ceva de la ele. Interesul şi admiraţia sînt recompense în avans. Ceea ce nu mi se pare o postură atît de rea, mai ales dacă faci comparaţie cu oamenii care au probat repetat o istorie de succes în domeniile lor. Zilele trecute, l-am văzut pe stradă pe Horia-Roman Patapievici. De cînd a plecat de la ICR şi ne-a lăsat în urmă confirmarea definiţiei că management e ceva ce se simte mai ales cînd lipseşte, românii aproape că nu mai ştiu ce face. S-a retras de parcă a pierdut, deşi cîştigase. Există sporturi în care te bucuri de apreciere cînd încă eşti o speranţă, şi există domenii în care eşti privit cu o exigenţă irepresibilă, deşi eşti o certitudine. Şi asta nu se întîmplă pentru că aşa e în tenis, ci pentru că aşa e România!
