Nu demult, la o cîntare de jazz, într-un club bucureştean, tot trăgeam cu ochiul la un tînăr care moşmondea ceva la un telefon. Muzica era excelentă, dar el n-avea treabă cu asta. Cred că putea să apară Keith Jarrett în persoană, cu un ţambal de piept, cîntîndu-i la ureche „Picături de untdelemn“, şi tînărul cu pricina n-ar fi remarcat nimic deosebit. Era limpede că nu făcea poze, nu dădea mail-uri, nu naviga pe net şi nici nu vorbea la telefon. Tot vîntura aparatul în toate direcţiile, ba la nivelul mesei, ba pe deasupra capetelor celorlalţi, de parcă ar fi vrut să înregistreze ce se cînta. Din cînd în cînd, uitîndu-se la ecranul telefonului, făcea o mutră nemulţumită, ridica privirile spre cer, reproşînd ceva Divinităţii, după care relua procedura descrisă mai sus. Tîrziu m-am prins despre ce era vorba. Omul avea pe telefon un program de recunoaştere a muzicilor. Unul dintre ele. Shazam îl cheamă. E un program care captează o amprentă sonoră, o compară cu datele cuprinse într-o bază de jdemilioane de piese muzicale şi, în doi timpi şi trei mişcări, îţi afişează pe ecranul telefonului titlul piesei, cine cîntă, în ce an a apărut discul, vezi şi grafica de pe coperta albumului, vezi ce vrea sufletul tău. Toate astea merg uns, pînă la muzica live. Programele de recunoaştere ştiu să-şi facă treaba doar cu muzici înregistrate. Cu cîntarea vie n-a mai mers treaba. Nici n-avea cum. De unde să ştii cum îi vine unuia să cînte „Picături de untdelemn“? Ar trebui inventat un procesor nemaivăzut pentru aşa ceva. Asta făcea tînărul la care mă tot chioram eu să văd de ce era atît de nemulţumit. Vîntura telefonul prin aer, să-i recunoască numele temelor care se cîntau în seara cu pricina. Şi era cumplit de nefericit şi de nedumerit că programul nu-şi făcea treaba. Smartfonu’ era neputincios în faţa unei cîntări vii.

Pe de altă parte, însă, cine ştie?! Nu trebuie rîs de poticneala asta. Tehnologiile nu dorm. Minunile pîndesc după colţ, la tot pasul. Nu e nici un triumf al conservatorismului, al purismului anti-gadget faptul că un program s-a poticnit în faţa unei probleme aparent insolvabile. S-a dovedit de nenumărate ori că iepurele a sărit mai repede şi mai neaşteptat decît ar fi visat şi cei mai optimişti entuziaşti ai tehnologiilor. E limpede însă că se stinge o lume. Încetul cu încetul, bastionul culturii generale, forturile memorării sistematice, turnurile de apărare ale fortăreţelor reputaţiei intelectuale de care se bucurau unii, toate se prăbuşesc încet, rînd pe rînd.

Amintiţi-vă, vă rog (evident, e valabil pentru cei care erau prin preajmă în anii aceia), ce însemna un erudit muzical, în urmă cu douăzeci-treizeci de ani. Las la o parte orice alt fel de construcţie intelectuală individuală. Să rămînem, vă rog, doar la eruditul, la cunoscătorul, la competentul într-ale muzicii. Era, de cele mai multe ori, liderul absolut al oricărei găşti. Vedeta incontestabilă a oricărei petreceri, liderul spiritual care patrona, cu energia atotcunoaşterii, scurgerea oricărei note muzicale prelinse din orice sculuţă care putea emite muzică. Ştia toate trupele şi toate componentele, visa albumele, anii de apariţie şi casele de discuri, mînca pe pîine poveşti fascinante din vieţile muzicienilor, recunoştea orice piesă de la primele acorduri şi făcea afirmaţii fundamentale pe care nimeni nu îndrăznea să le contrazică. La umbra lui te şcoleai, furai meseria de guru, nu puneai întrebări, nu îndrăzneai să contrazici. S-ar fi prăbuşit peste tine avalanşa de argumente de pe Muntele Cunoaşterii Absolute a fenomenului şi te-ai fi făcut singur de doi lei în faţa asistenţei. Singura şansă era să fii supus, cuminte, să faci ascultare, la propriu şi la figurat, ca la mănăstire. Cîtă vreme omul ştia incomensurabil mai mult decît tine, îţi ţineai flitul, îi recunoşteai autoritatea neoficială, depuneai ofrandele simbolice ale respectului şi te considerai băftos că eşti în preajma cuiva de la care ai de învăţat. Cine a trăit vremurile alea îşi aminteşte anvergura notorietăţii şi greutăţii unora dintre aceste personaje. După 1989, încetul cu încetul, lumea aceea a apus, odată cu democratizarea accesului la informaţie. Unii dintre aceşti lideri spirituali s-au prins de ce urma şi şi-au schimbat fundamental vieţile. Alţii au rămas şi acum să lupte pe baricadele felului în care ei înţeleg cunoaşterea. Pentru ei, un Shazam de-ăsta trebuie să fie duşmanul absolut, catastrofa ultimă, Armaghedonul însuşi. Un program care recunoaşte peste douăzeci de milioane de piese. Şi mai ştie şi tot restul. Ani, titluri de albume… Doamne, ce coşmar.

Democratizarea accesului la orice e subiect de biblioteci întregi, nu de un articolaş. Cu toate astea, devastarea altarelor cunoaşterii ne împarte pe toţi în asediatori şi asediaţi. Şi e absolut normal să fie aşa. Din ce în ce mai mulţi putem fi fotografi, scoţînd la iveală imagini pe care, odinioară, le consideram sfinte taine. Din ce în ce mai mulţi putem fi, peste noapte, cineaşti. Filmul, documentarul pot însemna acum orice. Din ce în ce mai mulţi putem fi scriitori, jurnalişti, muzicieni. Din ce în ce mai puţini sacerdoţi, aproape indiferent de religie, au credibilitate. La urma urmei, preot poate fi oricare dintre noi. Oricine poate avea o revelaţie, poate stabili un canal de comunicare cu universul, poate împărtăşi lumii viziunea lui asupra infinitului. Sau, mă rog, după caz, finitului. Folosind un model rabinic, eu nu zic nici că e bine, nici că e rău. Dau doar un exemplu. Nu te obligă nimeni să asculţi orice muzică. Nu te obligă nimeni să vezi orice film, să citeşti orice carte, să vizitezi orice expoziţie. Dar uitaţi-vă în jur, bunăoară, la rezultatele faptului că din ce în ce mai mulţi dintre noi putem fi, dacă vrem, arhitecţi. Sărbători fericite!

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.