Mi-aduc aminte cum, imediat după Revoluţie, Radu Cîmpeanu le explica românilor la televizor ce înseamnă privatizare. Încerca să înlăture temerile înrădăcinate pe atunci în mintea multora că vor veni moşierii şi burghezii să-şi ia pămînturile şi fabricile înapoi, după care vor începe să-i asuprească pe ţărani şi pe muncitori. Spunea că s-ar putea privatiza întîi tutungeria de la colţul străzii sau magazinul de pîine, aşa încît lumea să descopere încetul cu încetul beneficiile proprietăţii private şi ale concurenţei. În timp (chiar dacă destul de greu), asta s-a şi întîmplat. Majoritatea a înţeles că, pentru a funcţiona, lucrurile trebuie să aparţină cuiva anume, şi nu „întregului popor“. A venit o vreme în care privatizarea era văzută ca o soluţie universală a tuturor problemelor din România iar, în conştiinţa publică, orice idee legată de spaţii, servicii sau instituţii publice devenise de-a dreptul suspectă. La modă era constatarea că statul e cel mai prost administrator posibil (ceea ce era absolut adevărat).

Ei bine, se pare că preşedintele Băsescu a rămas fixat la această idee sau a crezut că românii continuă să creadă în ea fără discernămînt. Şi-a întemeiat susţinerea reformării serviciilor de urgenţă pe valorile privatizării şi ale concurenţei. Numai că, între timp, foarte mulţi oameni au apucat să-şi dea seama, din diverse experienţe din ţară şi din afara ei, că privatizarea şi concurenţa pot funcţiona şi prost, de cele mai multe ori, culmea, tot din cauza proastelor reglementări ale statului. Iar a veni în România cu exemple din Statele Unite, cum i-am auzit pe mulţi „analişti“, nu e altceva decît praf în ochi. La fel ca şi ideea că, dacă ar exista concurenţă, serviciile de urgenţă ar funcţiona mai bine la sate. Păi, aţi văzut vreodată taxiuri în sate?

Oamenii au mai descoperit că trebuie să pretindă serviciilor publice să funcţioneze bine şi că deja există servicii publice care funcţionează bine – tocmai cazul SMURD-ului. Sînt lucruri care, cel puţin în Europa şi mai ales în Estul ei, nu pot fi lăsate cu încredere pe mîna particularilor. Pentru aceştia, prioritatea firească este profitul. Patronii vor să cîştige cît mai mult şi cît mai repede iar, mai ales în ţările din est, ei încă n-au prea ajuns la nivelul de la care să înţeleagă beneficiile pe termen lung ale altruismului public. Şi nici nu li se poate cere aşa ceva. Veţi spune că nici serviciile publice nu oferă garanţia că-şi îndreaptă toate eforturile spre binele public – ceea ce este adevărat. Numai că asta le e menirea şi lor le putem pretinde aşa ceva, mai ales că fiinţează pe banii noştri. Dincolo de fiinţare, ele ar trebui să şi funcţioneze după coduri etice şi ale onoarei, care sînt aproape imposibil de gîndit în sfera privată. Prin SMURD se pare că s-a redescoperit adevărata idee de serviciu public, dar prea multe alte instituţii publice şi de stat sînt departe în urmă. Exemplul cel mai la îndemînă zilele astea e chiar jandarmeria.

Îmi continui însă ideea, spunînd că într-o ţară ca Austria am fost martorul unor întîmplări de-a dreptul dubioase legate de nişte servicii de urgenţă particulare integrate cu cele publice (aşa cum se propunea la noi). Am povestit întîmplarea în această rubrică acum aproape un an. Exemple de privatizări eşuate şi servicii publice performante sînt nenumărate şi unele vin chiar din ţara despre care am putea spune că a inventat capitalismul. Aşa se face că britanicii au constatat o mulţime de efecte negative după ce, în urmă cu 20 de ani, au privatizat căile ferate. Totodată, rezultatele pozitive au fost mai mici decît se estima, ceea ce a creat o întreagă controversă. Mai adaug şi că angajatorul cel mai mare din aceeaşi ţară liberală şi profund capitalistă este un serviciu public vestit în toată lumea. Se numeşte BBC.

E de bun-simţ, dacă nu chiar banal, să observi că sînt zone sau conjuncturi în care serviciile publice sînt preferabile celor private. A crede mecanic în beneficiile oricărui tip de privatizare (mai ales în cazul uneia care se face pe bani publici) e aproape la fel de pueril (sau de grav) ca a crede în mod ideologic în beneficiile naţionalizării. Ştiu că în proiectul de lege iniţiat la Cotroceni nu se vorbea de privatizarea SMURD şi că preşedintele a dezminţit că s-ar dori desfiinţarea sau privatizarea acestui serviciu. Dar e foarte clar că lucrurile astea ar fi avut toate şansele să se întîmple, ca efect al unei asemenea legi. Preşedintele a încercat să păcălească opinia publică sau a fost el însuşi păcălit de autorii proiectului. Două variante la fel de grave (ca să nu mai vorbim de încercarea de a se arăta superior lui Raed Arafat). Turnura evenimentelor a depăşit însă atît de mult simpla controversă din jurul unui nefericit proiect de lege, încît am senzaţia că data viitoare trebuie să vă spun o poveste despre cocteilurile Molotov care se prepară în bucătărie.