Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am avut, duminică dimineaţă, o ţîră de ghinion. Auzisem de la nişte prieteni că e foarte frumos la Tîrgul de Crăciun organizat în Piaţa Universităţii, din Capitala patriei noastre. Trecusem pe acolo de mai multe ori, dar nu mi s-a arătat norocul să pot intra, să gust din atmosfera pe care prietenii mei o zugrăviseră în cuvinte dintre cele mai frumoase. Însă duminică, pe la prînz, am zis că nu mai e chip. M-am aventurat, prin zloată, prin bălţi şi şleauri, spre locul cu pricina. Ţin să menţionez, de la bun început, că m-am dus cu traista de entuziasm doldora de marfă. N-am plecat programat nici să strîmb din nas, nici cu chef de găsit nod în papură. Şi, ca să fie clar, pe cei care se grăbesc să spună că, de fapt, lucrurile stau invers tocmai pentru că declar treaba asta, îi contrazic categoric. Sau, după cum am zis din prima frază, poate că am avut eu ghinion şi am nimerit pe-acolo într-una din zilele mai puţin bune.

Mai întîi, în drum spre Tîrgul de Crăciun, am trecut pe lîngă una dintre frumoasele biserici ale Capitalei. Din nişte difuzoare, urlau cîntări. Să-mi fie cu iertare, dar chiar urlau. Biserica e un loc al pioşeniei, al rugăciunii, al căutării liniştii, măsurii, drumului spre porţile nevăzute ale spiritului. Atunci cînd locul de reculegere e dotat cu boxe de plastic din care hîrîie, ca-n gară, la volum maxim, nişte glasuri, fie ele şi frumoase în adevărul lor, te încearcă o senzaţie de disconfort. Cînd se zbiară peste tot, cînd totul e o urlătorie şi o agresiune la adresa tuturor simţurilor, a trece pe lîngă o biserică din care se răcneşte e un motiv de mare tristeţe. Postul Crăciunului, ca orice post, e o perioadă de adîncă meditaţie. Cum să meditezi urlînd?

Nici nu ieşi bine din raza de acţiune a difuzoarelor instalate în curtea bisericii, că intri în parohia sonoră a megaboxelor de la Tîrgul de Crăciun. Montate pe un stîlp din spatele uneia dintre statuile de la Universitate, aceste dispozitive masive de vestire a bucuriei naşterii Mîntuitorului te preiau de departe. Cînd ajungi, eşti gata anesteziat şi tras cu cheia. Colindele au băgat deja în tine cîteva milioane de nanoboţi care îţi rigidizează încheieturile, îţi dilată pupilele şi-ţi montează, direct pe creier, o instalaţie de brad. Dacă e tîrg, tre’ să fie muzică, nu?! Şi dacă e Crăciun, tre’ să fie colinde, nu?! Altfel, s-ar întoarce lumea cu susu-n jos. Prin urmare, colindele te izbesc fără milă, încă de departe. Volumul acestei manifestări a bucuriei pentru spiritul sărbătorilor de iarnă e direct proporţional cu isteria fericirii pe care o provoacă această întîlnire de suflet. Întîlnirea între spiritul setos de primenire şi corpul setos de vin fiert. Dar nu vinul fiert e problema, aromele lui colorate cu scorţişoară şi cuişoare fiind printre puţinele chestii faine care se pierd prin mulţime. Problema e bucuria îndîrjită, cu care cei mai mulţi dintre compatrioţi pătrund în acest spaţiu plin de bălţi şi de cioaflă. În sfîrşit… E iarnă.

Duminică, pe la prînz, cînd m-am întîmplat eu prin tîrg, mulţi dintre vizitatorii care luau cu asalt tarabele erau pensionari. Unii dintre ei păreau că au venit la o vînătoare cu hăitaşi. Crispaţi, într-o permanentă ofensivă, se adresează răstit oricărui vînzător de la tarabe, tutuindu-l de la bun început. Să ne-nţelegem: treaba e cît se poate de clară – noi sîntem locuitori ai capitalei, cu buletin de capitală, iar oricine apare să vîndă ceva p-aici e un ţăran care vinde la piaţă. Şi cu ţăranul n-ai cum să vorbeşti altfel decît cu „tu“. Dar nu orice fel de „tu“, ci unul spus cu o asemenea autoritate, cu o altitudine a spiritului locuitorului capitalei, care-l face pe „ţăran“ să plece privirea instantaneu şi să-şi constate, umil, nimicnicia, inferioritatea. Solicitarea vreunui produs dintr-o vitrină se face pe un ton aproape de lătrătură. Şi nu e foarte greu să intuieşti care dintre domnii crispaţi şi autoritari – veniţi să se bucure de blajinele sărbători ale iernii – au fost ofiţeri sau subofiţeri în armata ţării, sau în alte alea, administratori de bloc, şefi de scară, portari de mari instituţii sau funcţionari de la ghişeu.

Reacţionînd firesc la blîndeţea hîtrilor pensionari ai capitalei, vînzătorii îşi confecţionează şi ei, la rîndul lor, un comportament adecvat acestor zile de sărbătoare. Încruntaţi, repeziţi, supăraţi pe faptul că trebuie să stea în frig să vîndă marfa, se uită la fiecare client ca la un inamic. Cînd le dai banul, ai senzaţia că te înjură. Şi pe tine, şi pe preţul nesimţit de mic pe care l-au trecut pe etichetă, şi pe ţara asta de doi lei, şi pe lumea asta care stă să se dărîme, şi pe galaxia asta care nu mai explodează odată. Cîntarele sînt murdare sau puse strategic, în aşa fel încît să nu te poţi chiorî la cifrele afişate. Sau dacă ai avea de gînd să o faci, atunci să pari cel mai penibil zgîrie-brînză din Balcanii ăştia de rahat. Iar rostirea preţului conţine, pe lîngă cifra care-ţi zice cît trebuie să dai, şi un mesaj subînţeles – ia-l şi pleacă, atinge-ţi-aş mutra, că nu merită firfireii tăi nici să stau în frigul ăsta, nici să suport mizeria asta de viaţă, în gunoiul ăsta de ţară. Toţi se urăsc şi se privesc cu suspiciune. Spiritul sărbătorilor e peste tot.

Despre produsele naturale injectate cu toate revelaţiile de arome şi lacuri de parchet nu mai vorbesc. La modul serios, în tîrg se pot găsi şi chestii faine, nu numai de-alea vopsite. Fascinant e cît de crispaţi şi de îndîrjiţi sîntem, acum, în inima sărbătorilor. Şi toate astea se petrec sub boxe din care urlă colindele, coruri masive, glasuri de copii, clinchete de clopoţei, totul la volum mare – să se ştie, în universul ăsta povestit confuz de Morgan Freeman la Discovery, că în România e sărbătoare şi că ne doare la başcheţi de toţi asteroizii. Daţi, mă, muzica aia mai tare, să simtă omu’ că e sărbătoare!

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.