Cuvîntul prioritizare face carieră în zilele noastre. Ba mai mult, pe firmament a apărut și taică-su, adică reprioritizare. Totul trebuie, nu-i așa, prioritizat sau reprioritizat (atenție, să nu vă stîlciți limba cînd le pronunțați cu voce tare), dar bineînțeles, dincolo de fonduri, măsuri sau reforme, aceste prioritizări și reprioritizări sînt legate acum de vaccinul anti-COVID. Nu uimirea, ci confirmarea a ceea așteptam să se întîmple în buna noastră tradiție a venit odată cu reprioritizarea etapei a doua de vaccinare. Dacă la prima etapă lucrurile au fost destul de clare, oarecum de necontestat, la cea de-a doua s-au înfipt politicieni, instituții și bresle de toate felurile. A sta la rînd e o virtute care nu ne e dată, sau poate că ne-a fost luată în vremea comunismului, odată cu calvarul cozilor la orice din acele vremuri. Am învățat, adică, să ne băgăm în față. În plus, post-comunismul și capitalismul ne-au învățat că e bine să ne promovăm singuri, pe motiv că alții n-ar face-o. Iar prioritizarea descinde din promovare, chiar dacă nu e din aceeași familie de cuvinte.

Așa se face că, pe lîngă cei în vîrstă sau cei vulnerabili, pe listă au apărut și ceea ce se numesc persoane-cheie din instituțiile statului, printre care parlamentarii (Șoșoacă o fi avînd voie de la medici să se vaccineze?), membrii Curții Constituționale sau ai Curții de Conturi și, culmea, Avocatul Poporului, adică instituția aia care contesta la Curtea Constituțională toate măsurile antipandemice, pe motiv de drepturi și libertăți ale omului. Acum se consideră că Avocatul Poporului are dreptul și libertatea de a se vaccina cu prioritate.

Nu știu cîtă promovare prin „lobby” și-or fi făcut instituțiile amintite sau cîte calcule și-o fi făcut guvernul că le poate cîștiga bunăvoința, odată cu prioritizarea vaccinării lor, cert e că, așa cum spuneam, n-ar trebui să ne surprindă deloc această măsură luată în cea mai curată tradiție instituțională românească. Ne aduce aminte de magazinele speciale pe care le aveau nomenclaturiștii pe vremea comunismului. Ce e poate mai straniu e că printre prioritari au pătruns acum și meteorologii. Chelnerii și frizerii se zbat și ei să cîștige un loc cît mai în față, la fel și profesorii. Reprezentanți și lideri sindicali își fac auzite vocile pe toate canalele, fiecare lăudîndu-și breasla și etalîndu-și plin de elocință nevoile și dreptul de a fi serviți cu prioritate.

Guvernul Cîțu trebuia să aibă în vedere că, odată ce introduci pe listă o categorie discutabilă, deschizi cutia Pandorei. Noi știm prea bine că aproape fiecare breaslă din România are și cu ce se lăuda, dar și motive de jenă. Evident, însă, se putea alcătui o listă mai simplă pentru etapa a doua, care să nu dea prilej de discuții, să decurgă repede și organizat. Israelienii, de exemplu, au reușit recorduri de vaccinare, explicația fiind disciplina și organizarea. Știm tot din comunism că, atunci cînd cozile se învălmășesc, lucrurile merg mai încet. Dar tot atunci șmecherii reușesc s-o ia înaintea fraierilor.

În orice caz, obiceiul fiecărei categorii de a-și cere drepturile înaintea altora, fie că e vorba de salarii mărite, de alte privilegii sau, în momentul actual, de vaccinare, a devenit de-a dreptul obositor și contraproductiv. Ideea de a ceda locul altora aflați mai în nevoie sau care au mai multă îndreptățire pare să fi devenit ceva desuet și de-a dreptul caraghios. Ar fi de neconceput ca liderul sindicatului ospătarilor să admită, fie și numai retoric, că date fiind mulțimea copiilor cu care vin în contact și noblețea datoriei lor, dascălii (cum li se spune în cheie pozitivă) ar trebui vaccinați înaintea chelnerilor și invers, adică reprezentanții profesorilor să admită că, din rațiuni de sănătate publică, ospătarii ar trebui imunizați înaintea lor, iar ambele categorii să le facă loc întîi vîrstnicilor. Nu, fiecare se repede să-și vadă cît mai repede propriii saci în căruță. Mentalitatea supraviețuirii încă ne bîntuie.

Interesant e că probleme similare apar și prin țări mai bogate și cu o istorie complet diferită. Nu degeaba Joe Biden a amintit în discursul de învestire vorba mamei sale: just for a moment, stand in their shoes (măcar pentru un moment, pune-te în pantofii lor). În românește zicem să te pui în locul celuilalt. „Să arătăm puțină toleranță și umilință” le-a mai spus Biden americanilor, după o perioadă de patru ani în care au avut drept exemplu suprem tupeul, vanitatea și lipsa de empatie. „În unele zile ai nevoie de o mînă întinsă, în alte zile ți se cere să oferi o mînă de ajutor.” Discursul lui ni s-ar potrivi și nouă, mai ales în perioada asta. Ce ar fi să-i mai ascultăm și să-i mai înțelegem și pe ceilalți, măcar un moment, să punem pe plan secund ceea ce credem că ni se cuvine nouă înșine? Mă tem însă că asemenea îndemnuri ar fi luate în rîs la noi. Ar suna a demagogie curată.