Dacă la capătul cuvintelor de mai sus pui un semn al exclamării, iese un blestem crunt. La noi, vorbele grele nu sînt deloc o raritate. Deși sînt băgate sub preș – cînd e vorba să primim musafiri sau să ne arătăm lumii –, zicerile care sapă gropi și taie în carne vie duc o viață boierească în limba română. Să te ferească Sfîntu’ de vreo rătăcire prin codrii seculari ai înjurăturilor, poreclelor devastatoare, ori prin rîpele întunecate ale blestemelor românești. Dai peste o cu totul altă față a poporului blînd care îmbracă, mîndru, costumul popular și-ți iese în întîmpinare cu pîine și sare. La o adică, lamele vorbelor noastre te taie peste tot, fără să ai habar. Și te trezești urgent cu sarea ospitalității băgată adînc în tăieturile pline de sînge.
Ca toate neamurile de pe lumea asta, avem și noi pădurile noastre încețoșate, în care nu vrei să intri. Dar chestia cu îmbătrînirea în România a devenit ceva îngrozitor de dureros și de obsesiv în ultimii ani. Iar dacă a îmbătrîni aici poate să sune ca o condamnare sau ca un blestem, înseamnă că s-a petrecut cu noi ceva foarte urît. Pentru că blestemul nu e să îmbătrînești. Ci să o faci aici. Imaginea de dincolo de cuvintele astea e greu de descris. Pentru că nu puține din vorbele noastre grele sînt atît de aneatizante, încît zici că românii au jucat Spînzurătoarea secole la rînd. Și au făcut-o cu scopul de a crea un repertoriu cît mai vast de cuvinte care să te-nchidă definitiv. Situații de limbă în care ești prins în capcana perfectă. Cea în care ți se asigură cele mai bune condiții să îți contempli sfîrșitul, agonizant și lent. E explicabil pentru un popor hăituit din toate părțile, care și-a pîrjolit de nenumărate ori tot ce‑a avut, și s-a-nfrățit cu codrul, mai de voie, mai de nevoie.
Dar asta cu groaza de a îmbătrîni în România e o obsesie recentă. Din ce în ce mai multă lume vorbește des și insistent despre așa ceva. E un subiect auzit la indivizi pe care de-abia îi cunoști, la necunoscuții de la masa de alături, cînd tocmai te-ai așezat la un restaurant, în grupurile de prieteni, pe la petreceri sau în întîlnirile calde cu apropiați de-o viață, cu rude și oameni dragi. Dai din ce în ce mai frecvent peste tema asta și peste planuri, care mai de care mai elaborate, de a pleca de-aici, ca să trăiești o bătrînețe decentă prin alte părți. Deși uneori sună șăgalnic, la mișto de-a dreptul, sau mai în glumă, mai în serios, groaza din spatele vorbelor e una cît se poate de evidentă. E îngrozitor să te temi de îmbătrînire în locurile pe care le numești „patrie“, oricît de greu ți-ar fi să definești cuvîntul ăsta. E o durere profundă a ființei care ești. Și a celei mult mai mari din care faci parte, fie că ai chef să admiți asta, fie că nu.
Dar partea cea mai răscolitoare nu mai e cea în care descoperi că idealul tinerilor e să plece de aici, pentru că n-au nici o șansă. Te-ai obișnuit deja. Răscolirea vine din faptul că ultima speranță a celor care îmbătrînesc e aceea de a ajunge într-o altă țară, unde pot fi tratați ca niște ființe umane. Și mai e o categorie care stă cu ochii la bagaje. Cei care se pregătesc să îmbătrînească. Cei care încep deja să se gîndească la faptul că vor îmbătrîni. Ceea ce face ca dimensiunea obsesiei plecării să aibă cote amețitoare. Și nu e o obsesie a plecării, pur și simplu. Ci una a evadării. A salvării. Iar dacă plecările tinerilor în alte colțuri ale lumii nu sînt o noutate istorică în spațiul nostru, preocuparea celor mai vîrstnici de a fi tratați ca niște ființe umane, prin alte țări, e ceva foarte nou. Și e ceva care se naște din experiența directă. Din posibilitatea de a compara, văzînd cu ochii tăi. Din șansa de a călători și de a simți pe pielea ta ce înseamnă lumea civilizată, la care ai aspirat cîndva doar ca la o teorie, la o idee fără contururi foarte precise.
Vîrstnicii în adevărata putere a cuvîntului, cei de acum, contemplă acest peisaj dătător de fiori. Cei mai mulți nu înțeleg și nu acceptă că au contribuit, cu cîte o fărîmă din ceea ce sînt, la imaginea care li se derulează în fața ochilor. Nu e vorba de răutate, de intenție, de dorința de a fi făcut ceva care poate fi condamnabil acum. E vorba de lumea pe care au purtat-o pe umeri, în imposibilitatea de a face altceva. Refuzul realității e enorm, iar resentimentele sînt monstruoase. E un fenomen profund firesc. Mai complicat e cu lumea care se pregătește să îmbătrînească. O lume care a trecut deja la contemplare și la panică, deși trăiește într-o lume radical diferită de cea a vîrstnicilor. Însă acum există nenumărate posibilități de a face ceva. Acum poți fi cetățean în deplinătatea semnificației acestui cuvînt. Îți poți construi în mod real lumea în care vei îmbătrîni.
Dar am crescut cu toții într-o cultură în care am învățat că, în viață, trebuie să ne descurcăm, să trăim cît de bine putem, fără să ne intereseze de alții. Să facem copii și să adunăm cît ne țin balamalele, pentru a le lăsa totul copiilor noștri. Să ne „sacrificăm“ noi, pentru a le fi bine copiilor noștri. Atît. Astea sînt limitele lumii de aspirații pe care ni le-am creat. Nimic despre construcția unei lumi. Nimic despre grija față de ceilalți. Nimic despre posibilitatea ca tu însuți să fii, la un moment dat, parte din „ceilalți“. Iar copiii pentru care „ne-am sacrificat“ pleacă mîncînd pămîntul. Rămînem noi, sacrificații. Cu urile, resetimentele, fricile și panicile noastre. Ce să faci? Să te duci pe capul copiilor ? Unii, puțini, au chef să te primească. Alții deloc. Îngrijorat, încerci să te asociezi cu prieteni vechi, să găsești ceva „afară“. Un loc în care să te bucuri de respect, de statutul de ființă umană. Ce-ar fi să-ncerci să reclădești aici, măcar acum, noțiunea de ființă umană, care să ți se aplice, firesc, și ție? Financiar, nu te costă nimic. Ca putere interioară, e greu. Dar nu e imposibil.