Săptămîna trecută am scris un articol despre felul în care ne desfigurăm oraşele, despre măcelul la care e supus spaţiul urban de la noi. Am emis ipoteza că totul arată ca şi cînd am vrea să ne răzbunăm crunt pe cineva anume, dar, negăsind foarte clar vinovatul, ne răzbunăm, fără să ne dăm seama, pe noi înşine. Mai precis, speriaţi de ce am putea găsi în noi, în loc de a porni un lung proces terapeutic, preferăm să ne automutilăm, încet şi sigur. În urma acestui articol, am primit un comentariu pe care îl redau aici integral.
„Le ziceţi bine, apăsat. Îmi place. E, din nefericire, fix plăcerea comeseanului tranchilizat temporar cu verdicte. Genul acesta de răbufniri civice, frumos servite mai rău strică. Moralizarea satirică gîdilă şi tămîiază, nu ustură conştiinţa. Dincolo de dominoul de efecte sucite, trebuie să existe o primă cauză, adică un comutator posibil aducător de normalitate... ceva care să producă o mutaţie în fiecare, să schimbe circuitul energiilor anomice cu unul mai focalizat către rostul fiecăruia între ceilalţi.“ (comentariu semnat eungen şi postat pe dilemaveche.ro) Chinuit de ideea că am „stricat“ ceva, mulţumindu-i cititorului pentru mesaj, revin asupra temei. Am să preiau însă cîţiva termeni din comentariul domniei sale. Oare ce mai poate ustura conştiinţa azi? Greu de zis. Poate doar vreo douăzeci de milioane de roboţi casnici care să umble toată ziua după noi, cu cîte o oglindă, în care să vedem ce facem, în fiecare secundă. Mă tem că nici asta n-ar fi o soluţie. Mai degrabă cred că ne-am aranja frezele un pic, am îndrepta o cută a hainei şi am continua să perfecţionăm isprăvile pe care le facem de obicei, trăgînd cu ochiul şi spre oglindă, să vedem cum ne şade.
Poate că am obţine ceva, un rezultat măcar mulţumitor, dacă am afla un pic, cît de cît, despre rostul fiecăruia între ceilalţi. Ei, aici mă tem şi mai tare. O ofensivă, oricît de puternică, a conştiinţei filozofice a sinelui, ar pierde, din start, bătălia cu noi. Din trei bancuri bine zise şi două lăzi cu sticle de bere, fără să ne întrebuinţăm prea mult, s-ar alege praful şi pulberea de orice gînd asupra rostului fiecăruia. Cred însă că dacă o organizaţie profesională – aşa cum e Ordinul Arhitecţilor din România, să zicem – ar înfiinţa o comisie de onoare credibilă, care să sancţioneze impostura, practica greşită, corupţia, atît în interiorul breslei, cît şi în public, atunci am avea mari şanse să aflăm cîte ceva despre rostul fiecăruia. Dacă nişte domni cu gura mare şi cu aere de urbanişti, cu rude şi prieteni bine plasaţi, ar fi traşi de guler, şi dacă li s-ar cere socoteală pentru dominoul de efecte sucite, poate că am reuşi să depăşim nivelul comeseanului tranchilizat temporar cu verdicte. Iar dacă în raportul de activitate pe un an, o asemenea organizaţie profesională ar enumera o listă de profesionişti sancţionaţi cu ridicarea dreptului de semnătură, atunci poate că n-ar fi chiar atît de greu să identificăm un comutator posibil aducător de normalitate. Iar dacă prieteşugul cu Primăriile şi cu Consiliile Locale n-ar merge pînă la puparea tălpii, pentru sifonarea discretă a unor bănuţi şi pentru atribuirea unor lucrări, atunci nu ne-am mai plimba prin mici ironii şi meşteşugiri textuale.
Iar dacă ţărănia şi mitocănia unora dintre politrucii cocoţaţi în ierarhiile administraţiilor locale ar mai primi, măcar din cînd în cînd, cîte o lopăţică peste bot, din partea unor profesionişti care n-au de pierdut lucrări pe bani publici şi care, în tinereţe, se jurau că vor rămîne curaţi, atunci chiar am fi cu un pas mai aproape de întrezărirea rostului fiecăruia. Demnitatea profesională conţine şi altceva decît ţuguierea buzelor, vorbirea afectată, suirea pe soclul catedrei de magistru şi recunoaşterea, mai mult sau mai puţin acră, din partea colegilor de breaslă. Altminteri, ţurţurii de pe tavanul din casa mitocanului vor înlocui coloanele vechi ale oraşului, iar discuţia va rămîne la acelaşi nivel, pentru încă o sută de ani: „Ce să-i faci? Asta-i situaţia. Ăsta-i românu’“.
Iar omul neobişnuit cu ideea că oraşul e al lui, că spaţiul urban e ceva la care participă şi el, de-a lungul unei vieţi, ar avea conştiinţa asta, dacă ar vedea că abuzul se pedepseşte. Că oraşul nu e sat fără cîini, că spaţiul public trebuie respectat, altminteri plăteşti, şi că poţi face ce vrei în casă la tine, dar n-ai voie să murdăreşti chipul oraşului. Dacă vecinul din faţă a construit o casă, adăugînd un etaj, cu de la sine putere, şi dacă nimeni n-a avut nimic de comentat, atunci pot să-mi fac şi eu un turnuleţ mai înalt decît casa vecinului. Şi tot aşa, în aşteptarea unei usturimi de conştiinţă, care nu mai vine, nici s-o pici cu ceară. Ia să vină o amendă cruntă, şi usturimea de conştiinţă îşi face apariţia instantaneu, fără alai filozofic, fără ciucuri stilistici, fără frunzişuri de metafore.
Oare ce strică mai mult? O răbufnire civică frumos servită, sau o aşteptare contemplativă, care mută orice formă de atitudine în zona ideilor mari? S-ar putea ca amîndouă să „strice“ la fel. Adică deloc. S-ar putea să fie, ambele, modalităţi de a exprima în mod diferit faptul că ne pasă. Că ne ustură. Poate chiar că ne doare. În aşteptarea comutatorului aducător de realitate, amenda, pedeapsa, coerciţia rămîn cele mai simple modalităţi de a deplasa discuţia mai aproape de subiect, de pe cerul ideilor, pe trotuar, în faţa casei, acolo unde se întîmplă acţiunea.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
