Un puşti foarte scund, cu o şapcă îndesată pe cap şi un skateboard sub braţ, să fi avut cel mult 14 ani, m-a abordat în timp ce treceam de aparatul de taxare de la metrou: „Nu aveţi, vă rog, o călătorie în plus şi pentru mine?“ Pe cartela pe care deja o introdusesem în aparat nu mai aveam altă călătorie, dar copilul era foarte nostim şi mi s-a făcut milă de el. Pe moment, neştiind cum să-l ajut, i-am făcut semn că ar putea să treacă odată cu mine. După o scurtă ezitare, mi-a urmat invitaţia. Ca din senin însă, a apărut un bodyguard care ne-a luat pe amîndoi la rost.

Mie mi-a spus că nu trebuia să învăţ un copil să facă aşa ceva, iar pe el l-a luat de mînă şi i-a spus că nu poate intra la metrou în felul acesta. Părea că avea de gînd să-l conducă afară. Pentru că mă grăbeam cumplit şi metroul tocmai intra în staţie, nu am mai stat să văd cum se termină totul. Odată ajuns în vagon însă, am început să mă frămînt. Întîi m-am întrebat dacă nu cumva bodyguardul avea dreptate şi eu greşisem, învăţînd copilul la prostii. Apoi, mi-am adus aminte de un filmuleţ pe care l-am văzut mai demult, despre metode de intrare fără bilet în metroul parizian. Erau acolo nişte puşti care, chiar pe skateboard, treceau pe sub aparate sau săreau peste ele în mare viteză. Rău intenţionaţi şi adevăraţi profesionişti în ale intrărilor clandestine, aceia erau totuşi, la rîndul lor, nişte copii, dar teribilişti. Puştiul meu era însă un băiat politicos care nu făcuse altceva decît să ceară ajutorul unui adult. Iar eu nu reuşisem să-l ajut, ba, dimpotrivă. Nu cumva, de fapt, asta era vina mea, că nu-l ajutasem în mod onorabil, că nu mă oprisem să-i cumpăr un bilet, că grăbit de treburile mele nu stătusem o clipă să mă gîndesc mai bine ce trebuie să fac?

Poate că în cele din urmă şi paznicul se înduplecase să-l lase să intre, după ce-i făcuse o morală zdravănă. Sau poate că puştiul stătea încă la intrarea în metrou, cu lacrimi în ochi, neştiind cum să ajungă acasă? Ceva îmi spunea totuşi (spre liniştirea conştiinţei) că, în cele din urmă, puştiul n-avea cum să nu se fi descurcat cumva, trăgînd şi învăţămintele de rigoare din întîmplarea cu pricina.

Dar, în capul meu, problema începea să crească şi să se transforme într-o adevărată dilemă morală. Mă întrebam dacă există situaţii în care poţi încălca regulile? Acele reguli despre care vorbim mereu şi de care ne plîngem că, unu, nu sînt bine puse la punct şi că, doi, cînd există, nici nu se respectă cum trebuie.

Un gest de umanitate poate fi săvîrşit împotriva regulilor? Nu că în situaţia pe care am relatat-o nu ar fi existat şi alte soluţii care să împace şi capra, şi varza, aşa cum ziceam. Dar, în mod teoretic, m-am gîndit că pot apărea cazuri în care să nu existe asemenea soluţii. Situaţii în care, pentru a ajuta pe cineva, să trebuiască să comiţi o ilegalitate mai mică sau mai mare. Nu cred că există societăţi atît de bine puse la punct încît absolut toate situaţiile care pot apărea să aibă o rezolvare civilizată şi corectă.

E celebra poveste cu monahul care adoarme la slujbă. Există două atitudini posibile din partea celorlalţi fraţi: ori să-i atragă atenţia că aşa ceva nu se cuvine, ori să-i aşeze mai bine capul, ca omul să doarmă liniştit. Adică, mergi cu repectarea regulilor pînă în pînzele albe sau, uneori, poţi fi şi îngăduitor. E clar că extremele celor două variante duc, una către totalitarism, cealaltă către anarhie.

Dar fiindcă veni vorba de totalitarism, trebuie să spun din nou că generaţia mea a cam fost învăţată să nu se supună regulilor. Asta pentru că în perioada în care am fost educaţi, regulile erau făcute de către un stat represiv care guverna împotriva noastră. Am mai scris asta şi am fost certat. Pe vremea lui Ceauşescu, dacă nu cumpărai bilet în autobuz, puteai invoca ideea că faci un act de frondă. De ce să dai bani unui stat opresor despre care ştiai că nu-ţi va asigura un transport civilizat nici dacă toată lumea ar fi cumpărat bilet? Aşadar, mulţi dintre noi nu luau bilet, preferînd să se expună riscului de a se certa cu controlorii. Vasăzică, mergeam fără bilet, în ciuda controlorilor şi treceam strada pe roşu, în ciuda miliţienilor, avînd în minte formula „Mai dă-i dracului de comunişti nenorociţi!“

De curînd, într-un telescaun din Austria, în mijlocul curatei naturi de acolo, mi-am surprins un amic aruncînd pe jos ambalajul (transparent, ce-i drept) de la o bomboană. I-am mărturisit, ruşinat, că la fel procedasem şi eu mai devreme, neştiind ce să fac cu plasticul acela insignifiant, pe care nu voiam să-l mai bag în buzunar. El m-a liniştit spunîndu-mi: „Aşa sîntem noi, de şcoală veche. Am fost crescuţi sub Ceauşescu. Şi mai dă-i dracului de occidentali, să se mai obişnuiască şi ei cu noi... şi cu bulgarii.“ Am rîs atunci de nu ne mai puteam opri. Ca idioţii.