De la căderea comunismului, mereu s-a spus și s-a pus problema că statele și societățile foste comuniste duc lipsă de reguli clare, de proceduri în funcție de care să se poată acționa într‑un domeniu sau altul, într-o situație sau alta. După prăbușirea legilor și regulilor care susțineau statele comuniste, a venit o perioadă în care multe au părut să depindă în mod subiectiv de oamenii aflați în funcții de decizie. Au apărut necazurile provocate de arbitrariul deciziilor luate de aceștia. S-a spus că regulile ar trebui să fie deasupra oamenilor, în condițiile în care de cele mai multe ori lucrurile stăteau exact invers. De la un punct încolo, în parte, dezideratul ăsta a căpătat o formulare sintetică: stat de drept. Interesant e că acum, în lumea anglo-saxonă, acolo de unde vine acest concept, apare ideea că statul de drept ar avea nevoie și de suflet. Este chiar titlul unui articol preluat săptămînile trecute și în Dilema veche, a cărui autoare, Antara Haldar, predă studii juridice la Cambridge. E adevărat că profesoara își are originile în India, acolo unde sufletului, în general, i se dă o importanță cu totul specială. Dar e de luat în seamă ce spune ea, și anume că legile fundamentale care guvernează țări ca Statele Unite sau Marea Britanie sînt depășite de realitate, de acțiunile populiștilor de tip Trump sau ale celor care au susținut Brexit-ul. Ea crede însă că „Occidentul trebuie să renunțe la fetișizarea instituțiilor formale“ și că „trebuie să punem accentul mai puțin pe proceduralul pur și mai mult pe oameni“. Asta pentru că regulile de pînă acum n-ar fi reușit să-i oprească pe politicieni ca Trump sau Nigel Farage să-și facă mendrele. Și că aceștia au reușit să folosească regulile în favoarea lor.
Ei bine, cred că aici avem de-a face cu o problemă serioasă de tot. Și mi se pare că, de exemplu, și la noi recentul caz legat de înfierea fetiței de la Baia de Aramă ar putea avea legătură cu problema asta. Adică ce faci într-o situație care pare că iese din orice tipare: aplici legea sec și formal sau adaugi și ceva spirit umanist?
Fără să fiu specialist în științe juridice, mi se pare că dilema asta nu e deloc nouă, ci tot una clasică. Cred că în primul rînd trebuie făcută o distincție foarte clară între statul legitim (de drept) și statul legalist. Statul comunist avea reguli ferme, dar nu era un stat legitim, ci unul legalist. Acolo nu doar că regulile se aplicau fără suflet, ba se aplicau chiar împotriva oamenilor (și a sufletului lor, dacă vreți). Pe de altă parte, ce lege poate fi mai „sufletistă“ decît cea scrisă într-un act constitutiv al Statelor Unite, care este declarația de independență de la 1776 și care statuează printre drepturile inalienabile ale omului viața, libertatea și căutarea fericirii. Pornind de aici, cred că, în general, legile și instituțiile occidentale au fost făcute și „cu suflet“. Au fost concepute de obicei pornind de la ideea: hai să vedem ce tendințe au oamenii (pe unde traversează parcul) și în funcție de asta să creăm și legile (betonăm, adică, aleile pe acolo pe unde s-au făcut poteci în mod natural). Nu lipsa de suflet sau de considerație față de om a acestor reguli cred că e problema, ci deturnarea, demonetizarea lor în timp sau aplicarea într-un spirit greșit.
Comuniștii, de exemplu, au fost mari maeștri în a copia și a deturna legi de tip occidental pe care le aplicau într-un mod „original“. Vorbeau mereu despre „umanismul comunist“ și știm bine că în spatele acestui slogan stătea un regim criminal. Era un sistem de simulare care de fapt întorcea toate valorile occidentale și umane pe dos. Acolo, într-adevăr, rarii „factori de decizie“ care mai aveau suflet puteau face cîte ceva pentru oameni, pentru că regulile acelea se puteau aplica în mai multe feluri. Dar interpretările bune ale legii erau excepții și oricum stăteai la mîna activiștilor (așa se chemau pe atunci indivizii care aplicau politica partidului conducător unic). Depindeai adică de sufletul lor, ceea ce nu era deloc plăcut.
Multă vreme după căderea comunismului și chiar și astăzi, asemenea indivizi aplică deseori concepte și legi occidentale în estul Europei după propriul lor chip. Uneori e rea-voință, alteori e prostie și moștenire a mentalității comuniste. Sînt nenumărate cazuri în care reguli sau instituții, create în anumite situații pentru rezolvarea anumitor probleme, sînt preluate în mod rigid în locuri unde nu se potrivesc sau nici nu sînt necesare. De exemplu, a le închide poarta în nas elevilor care întîrzie un minut la o școală cu predare într-o limbă străină, unde copiii nu pot fi aduși decît cu mașina de părinții care traversează un București infernal, pe motiv că așa e regula în nu știu ce mic orășel din țara de unde a fost „importată“ școala respectivă, e absurd. O regulă eficientă într‑un loc, în educarea punctualității, devine o restricție cruntă pentru niște părinți și copii care au stat cu orele în trafic. Și dintr‑odată pare „fără suflet“. Cred că rezolvarea în astfel de cazuri nu trebuie să stea în apelarea la sufletul celui care aplică regula, ci în adaptarea regulii la problemele și nevoile reale ale oamenilor. Legile ar trebui să aibă o legătură organică cu nevoile oamenilor. Să fie făcute pe baza experiențelor, a multor păreri și dezbateri, nu scoase pur și simplu din pălărie. La fel, existența și funcționarea instituțiilor ar trebui să se facă din rațiuni concrete și cu beneficii clare, oricînd justificabile, pentru societate.
Cu Trump, Farage și ceilalți populiști, cred că necazul e că, asemeni comuniștilor, ei au învățat să deturneze spiritul regulilor. Să le forțeze chiar. Ce te faci cînd oamenii le aplică rău intenționat sau prostește ori cînd le schimbă în folos propriu? Aici e vorba de oameni fără suflet sau cu un suflet pervertit. De ei nu putem scăpa niciodată. Poate doar dacă reușim să facem un sistem de reguli care să-i identifice și să-i elimine fără suflet de la putere.
