M-a stîrnit articolul lui Cătălin Pavel „Despre bullshit“ din numărul recent al Dilemei vechi. Dedic, totuși, acest text mai degrabă lui Andrei Manolescu, și el, ca și mine, fost geolog la Prospecțiuni în „vremurile bune“ de altădată.
După campania de teren de șase luni – de la începutul lui mai pînă la sfîrșitul lui octombrie – urma perioada de birou pentru geologul prospector, în care își prelucra datele de teren, executa diferite analize pe probele culese, confecționa harta geologică a perimetrului propectat și, la sfîrșit, elabora raportul, produsul final și chintesența și apoteoza lucrărilor efectuate. Se lucra, desigur, în echipe – mai mici sau mai mari – de geologi prospectori cu un șef de echipă în frunte, care coordona, conducea și controla, la prima mînă, toate ectivitățile echipei. Elaborarea raportului, cu termen de predare pe 31 martie, era partea cea mai critică a activităților. Dacă în restul perioadei de birou lumea o cam scăldea cu munca – „ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“ –, în cursul lunii martie treburile deveneau serioase, toată lumea muncea febril și oarecum crispat la confecționarea raportului care trebuia să fie oglinda muncii depuse timp de un an geologic întreg (1 aprilie – 31 mai). Independent de rezultatele concrete obținute – s-a găsit minereu sau nu (în 99,…% din cazuri, nu), în fond „și rezultatul negativ este un rezultat“ acceptabil în geologie –, raportul trebuia să arate cît mai bine și mai convingător în ochii șefilor. De aceea „nu se precupețea“ nici un efort. Șeful de echipă avea grijă de asta.
Eu, la început de carieră în partea a doua a anilor ’70, tînăr geolog stagiar și plin de entuziasm, eram responsabilul cu 1) dictarea manuscrisului de raport la dactilografă după scrisul (de obicei puțin citeț) al diverșilor colegi de echipă seniori, autori ai cîte unui capitol, și cu 2) …regemeurile. Din cînd în cînd, șeful îmi trasa cîte o sarcină mai precisă: „Măi Șoni, mai bagă și tu acolo un regeme“. Regemeurile erau niște diagrame, schițe, inserturi de texte în limbi străine, desene sau fotografii care aveau menirea de a lua ochii șefilor mai mari. Mai precis, ceva aparent savant, pe care șefii nu (prea) îl înțelegeau, dar care arăta bine în pagină, stîrnind admirația acestora, cu atît mai mare cu cît îl pricepeau mai puțin. Adică niște bullshit uri. Eu, ca și alți colegi mai tineri, încă entuziaști și dornici de afirmare, vorbitori și de ceva limbi străine, spre deosebire de majoritatea colegilor mai maturi, mai frecventam și bibliotecile de specialitate (de exemplu, a Institutului Geologic de peste drum), unde dădeam de tot felul de articole, studii și materiale relevante pentru tema raportului nostru, inspirație minunată pentru regemeuri. Și treaba nu era chiar gratuită pentru că, la ora bilanțului (a evaluării rapoartelor și, implicit, a muncii depuse), șefii cei mari și secretarul de partid (dintre care cel puțin unul era același) hotărau cine merită să ia primă și cine nu. Și un raport bine împănat cu regemeuri avea șanse mai mari față de altul fără – sau mai sărac în asemenea isprăvi savante. Desigur, existau și alte criterii, extraprofesionale, de acordare a primelor. De exemplu, „ciripitorii la Secu“ erau abonați la prime, dar rămînea ceva loc și pentru prime „pe bune“. Și aici intervenea rolul benefic al regemeurilor din rapoarte.
A, și ce înseamnă regeme? Mai precis: RGM. Rupi Gura la Mocofani! Ceva în genul FNFVPT (pour les -connois-seurs!), șoptit cu ocheade complice de către to-varășii hîrșiți în rele pe cînd ieșeau la o țigară pe culoarele obscure și afumate ale ministerului de resort.
Alexandru SZAKÁCS, geolog
Cluj-Napoca