Lunile trecute s-a iscat o dispută în jurul întrebării dacă nu cumva Mbappé e cel mai bun fotbalist din lume. O întrebare la care cel mai bun comentator, Radu Cosașu, a avut cîte ceva de obiectat. Desigur, rivalii pe care ar trebui să-i detroneze la ora actuală Mbappé ar fi Messi și Ronaldo, două nume cu care ne-am obișnuit în ultimul deceniu. Dar de bună seamă că Mbappé va avea și rivali din generația lui, care, ca și el, vor juca încă mult timp după ce Messi și Ronaldo se vor fi retras. După ce va mai trece timpul, vom putea spune mai multe despre el. În general e greu, și cred că și incorect, să compari jucători din generații diferite și din epoci diferite ale fotbalului. Unde-l pui, adică, pe unul ca Maradona, pe care destui se încăpățînează încă să-l considere cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor? Ei bine, eu recunosc că sînt mai conservator și nu-mi plac deloc detronările astea care vin unele după altele, clasamentele temporare și regii pentru o zi. Mi-ar plăcea ca lucrurile să rămînă stabile pentru cît mai mult timp. Iar pe vremea cînd am început eu să aflu cîte ceva despre fotbal, regele absolut, suveran incontestabil al sportului rege era, știți bine... Edson Arantes do Nascimento, cel poreclit Pelé. Și eu continui să-l consider așa. E în orice caz prima vedetă de o asemenea anvergură din istoria fotbalului.

O biografie a lui, tradusă în română la Preda Publishing, există în librării. E scrisă la persoana I, dar, așa cum se procedează astăzi, a rezultat din colaborarea fostului fotbalist cu jurnalistul Brian Winter. O carte adorabilă. Pelé apare ca o persoană foarte decentă, un om bine crescut și cu o judecată care nu poate fi socotită „de fotbalist”. Povestea băiețelului sărac care juca desculț pe stradă, cu o minge făcută din șosete înnodate „împrumutate” de pe sîrmele de uscat rufele, se împletește cu anevoioasa istorie postbelică a Braziliei, foarte bine schițată în carte. O țară în care fotbalul e poate cel mai de seamă „produs”, motiv pentru care se amestecă mai mereu cu politica. O combinație din care rareori a ieșit ceva bun, după cum observă Pelé. El însuși a stat departe de politică pînă cînd, pe la jumătatea anilor ʼ90, a crezut că poate face ceva cu numele și experiența sa, și a acceptat postul de ministru extraordinar al Sportului în guvernul președintelui Cardoso. Proiectul lui principal a fost unul de atragere la școală, prin fotbal, a cît mai multor copii brazilieni. A reușit să crească cifrele școlarizării și să scadă infracționalitatea în rîndul tinerilor. Apoi a venit la putere Lula și a schimbat totul.

Pelé însuși e un om care a ținut să-și termine liceul și să facă o facultate după vîrsta de 30 de ani, adică după ce și-a încheiat cariera de jucător profesionist. Cum sincer recunoaște, a devenit conștient că numai așa avea șanse să se ridice la nivelul propriei faime mondiale, pe care o căpătase încă de la 17 ani și datorită căreia era adesea în situația să vorbească cu alți oameni celebri și învățați: „Încercasem întotdeauna să țin pasul cu ei, dar cîteodată îmi era greu să înțeleg ce spun. Nu credeam că îmi lipsesc inteligența sau instinctele bune, dar îmi lipsea educația și știam că asta îmi va face din ce în ce mai multe probleme odată cu trecerea timpului”. Evident, Pelé a cunoscut o mulțime de persoane extraordinare, de exemplu, pe regina Angliei (care l-a căutat în mod special, în Brazilia), pe mai toți președinții americani de la Kennedy încoace (cu Bill Clinton chiar a jucat fotbal) sau pe Henry Kissinger, împreună cu care a pus la punct un plan de popularizare a fotbalului în Statele Unite (care a culminat cu organizarea Campionatului Mondial din 1994). S-a împrietenit cu Mick Jagger și Rod Stewart, a cîntat cu Frank Sinatra și povestește cum, fără să vrea, l-a copleșit pe Robert Redford cu o mostră a propriei popularități. A jucat la rîndu-i într-un film, Drumul spre victorie, alături de Michael Caine, Sylvester Stallone și Max von Sydow, în regia lui John Huston.

La 17 ani, după ce a cîștigat cu Brazilia Campionatul Mondial din Suedia (unde în finală a înscris împotriva gazdelor două din cele cinci goluri ale echipei sale), Pelé s-a întors în orașul său Baurú și, descălțîndu-se, a încins o miuță pe stradă cu copiii, așa cum făcea zilnic, cu doar cîțiva ani înainte. N-a uitat de unde a plecat, gloria nu l-a făcut să-și piardă busola. Ar trebui să spun, desigur, și cum își amintește de meciul cu România de la Campionatul Mondial din Mexic, la Guadalajara, în 1970: „Am muncit mult ca să batem România cu 3-2 în meciul final din faza grupelor...”.  

Nu mai are rost să enumăr aici toate recordurile, trofeele și distincțiile lui Pelé, se pot găsi oriunde. Amintesc totuși că a fost ales Jucătorul Secolului (XX), de către cîștigătorii Balonului de Aur, și Sportivul Secolului, de către Comitetul Olimpic Internațional. Nu e de omis nici că Time l-a numit printre cei mai influenți 100 de oameni ai secolului trecut.

Pelé are astăzi 80 de ani și trăiește în paralel cu propria sa legendă. Chiar și el e conștient de efemeritatea oricărei celebrități: „Am o poză în birou, una cu mine la 17 ani dînd mîna cu un bărbat frumos în costum, după ce am cîștigat Campionatul din 1958. Este așezată alături de alte poze cu mine împreună cu persoane ușor de recunoscut, precum papi, președinți și alții. Toți cei care vin să mă viziteze mă întreabă: „Cine este bărbatul în costum?“. Asta mă face mereu să rîd. Este fostul rege al Suediei, Regele Gustav. În acel moment, el era conducătorul țării care găzduia Campionatul, era în vîrful lumii. Și totuși, după aproape o jumătate de secol, cei mai mulți oameni nu știu cine este. E o lecție valoroasă, dacă tot vorbim de celebritate”. 

Eu cred că, înainte de a-l evalua pe tînărul și talentatul Mbappé, ar trebui să nu uităm de Pelé.