De ce mergem la teatru?! Ce ne atrage ca un magnet în locuri în care vedem nişte oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, jucînd, făcînd pe alţi oameni, de acum sau de atunci, de aici sau de aiurea?! Tîrcoalele din jurul răspunsurilor posibile trec prin stufărişul bălţilor ipocriziei. Şi e absolut normal să fie aşa. E o parte, o zonă esenţială a geografiei, a reliefului acestei întrebări. Însă, după ce treci de mlaştinile calde ale situaţiilor convenabile – în care zici că mergi la teatru ca parte a unui exerciţiu social, pentru a vedea lumi posibile, pentru a-ţi provoca sau pentru a-ţi pune la lucru inteligenţa şi emoţiile – ai putea ajunge şi în situaţia de a spune că te duci acolo pentru a te recunoaşte. Însă acest răspuns e ca ultima cameră, cea mai periculoasă, înainte de locul în care se află obiectul căutării.

Ca în filmele de aventuri, odată ajuns aici, trebuie să verifici cele mai ascunse şi perverse sisteme de siguranţă care stau gata să te lichideze. Această cameră, cea din urmă, dincolo de care se găseşte... obiectul, arată cel mai paşnic, cel mai comod. Căutarea unui răspuns se poate opri foarte uşor aici, pentru totdeauna. Săgeţile invizibile, cu otrăvuri paralizante deghizate în anestezice fine, se înfig fără nici o durere în trupurile întrebărilor temerare care au ajuns pînă acolo. Licoarea fină, care paralizează lent şi plăcut, generează ideea confortabilă că „avem nevoie să ne recunoaştem în situaţii şi în personaje“. Că experienţa colectivă a trăirii unei stări în comun, ca parte a unui public, în apropierea unor personaje, situaţii şi ipostaze general umane, ne face să ne recunoaştem, în fel şi chip, şi să trăim nişte emoţii unice. Emoţii care ne determină să ne reîntoarcem la locul faptei, ca un criminal bizar care-şi contemplă şi ucide, după fiecare spectacol, propria identitate posibilă. Chestie care ne face să împărţim cu actorii această sublimă complicitate.

Sună fain. Plăcut auzului. Plăcut sufletului încărcat de trufie. Gîdilă superb momiţele suveranităţii din celebrisima etichetă de statut – „Măria-Sa, Publicul“. Cum să nu adormi în camera asta? Cum să nu rămîi aici, pentru totdeauna? La urma urmei, poate că nici nu există un alt obiect al acestei căutări. Poate că aici e capătul adevărat al călătoriei întrebării de la început. Însă, în cameră, se găseşte şi un dulap. Cine are chef să mai caute poate examina un pic scheletul care se odihneşte aici. E doar unul dintre obiectele pe care le poţi găsi în acest joc complicat. Unul dintre răspunsurile mai puţin explorate, de pe sateliţii planetelor cu aer respirabil. Mergem la teatru pentru că am vrea să facem ce fac actorii. Să ne exhibăm. Să ne dăm în stambă. Să fim ridicoli. Să ne scălămbăiem. Să fim sublimi. Să jucăm. Mergem pentru a avea jumătate din curajul pe care nu îl avem în mod normal. Acela de a ne prosti, de a ne da în spectacol în faţa lumii. E un ceva care doarme în fiecare dintre noi. Şi avem doar jumătate din curajul ăsta. Acela de a merge să-i vedem pe alţii făcînd ce-am vrea să facem şi noi. De-aia îi iubim şi admirăm, îi urîm şi îi dispreţuim, în egală măsură, pe actori. Şi dincolo de asta mai e ceva. Întotdeauna mai e ceva. Nu e doar jocul. Ci instinctul reconstituirii.

Coborînd în pivniţa Teatrului ACT, puteţi da peste reconstituirea unei poveşti cu crimă şi oroare. Capra cu trei iezi. După Ion Creangă. Un studiu gastronomic. Lupul vine la parastas. La crăpelniţa de după înmormîntare. Într-un timp cu etaje, cu rafturi suspendate care se mişcă şi se unesc uneori, odată cu succesiunea felurilor de mîncare, se face şi reconstituirea crimelor. Curg mîncărurile, unele după altele, curge şi reconstituirea, detaliu cu detaliu. Tensiunea mocnită a poftei de a mînca, a aşteptării şi închipuirii felurilor care urmează, se împleteşte, ca un colac pufos şi rumen, cu tensiunea reconstituirii omorurilor.

Capra e-n doliu şi-l primeşte pe Naşu’ Lup după toate regulile poveştii şi ale lumii de aici. Cu tot ritualul de cuvinte şi de gesturi, cu toată pregătirea de vorbe dulci, de amabilităţi şi invitaţii repetate la fiecare etaj al poveştii. Totul e incredibil de simplu, dar miraculos în acelaşi timp. Duhurile iezilor ucişi se plimbă, ziua în amiaza mare, pe unde au chef. Glumesc, se hlizesc, se ciondănesc, dar sînt forţaţi de împrejurări să-şi amintească totuşi, uneori, că sînt între lumi, că nu mai sînt de aici. Îl primesc în ospeţie pe Lup, cu tot dichisul primirii musafirului. Un dichis întrerupt, în răstimpuri, de răbufniri peste care Iedul cel Mic şi Capra au grijă să tot pună capace. E limpede că începe un concert al răzbunării. O arhitectură a suprapunerii ororii, ca răspuns la oroare. Numai că răspunsul e o capodoperă de sadism şi de măsură a torturii. Totul e ca o oală pusă pe foc. Se ia şi se pune capacul în funcţie de etapele desăvîrşirii mîncării. Şi totul e... homeopatic. Răzbunarea, parastasul, reconstituirea omorurilor se fac pe-ndelete, în diluţii. Nu curg mîncări obscene, dar sînt acolo. Nu-ţi rup faţa cu prezenţa, dar le simţi, la propriu, aromele. Şi toate felurile de mîncare sînt însoţite de poveşti despre gătit. De sinistrul şi masochistul obicei de a povesti despre mîncare, în timp ce mănînci. Aici vine obscenitatea. Aici e exhibarea. Aici pocnesc tensiunile. E ca-n sexul potenţat de vorbe picante. Actul fizic, însoţit de propria poveste în cuvinte. O tensiune care se construieşte cu plutirea duhurilor, meticulozitatea reconstituirii şi răbdarea gazdei, sub care fierbe migala desăvîrşită a răzbunării.

În sală, disconfortul emoţional apare repejor. Nu prea ştii cînd să rîzi sau cînd să te înfiori. E un joc continuu al înviorărilor şi căderilor de feţe. Traseele surprinzătoare, simplitatea năucitoare, aşezările în rol ale actorilor şi vraja acestei poveşti spuse pe şleau, dar cu mare dichis, dau un spectacol de teatru excepţional. Un fascinant proces colectiv care se descoperă pe sine, de la un spectacol la altul. O poveste cu sertare discrete care se deschid din ce în ce mai bine şi lasă la vedere o formă, ceva foarte de aici, cu un conţinut de oriunde.

Oameni de iubit pentru ce fac şi de urît pentru că nu sîntem în locul lor – Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Constantin Drăgănescu, Florin Dobrovici, Mihai Calotă. În bucătăria din spatele casei, Alexandru Dabija. La Teatrul ACT. Pe Calea Victoriei.

Cătălin Ştefănescu
este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.