Răul de la Răsărit
Ucrainenii luptă și rezistă cu disperare în fața invaziei rusești. Una din cauzele esențiale ale acestei îndîrjiri ar putea fi de natură istorico-psihologică, dacă se pot alătura acești doi termeni. Ucrainenii, ca și românii sau alte popoare din regiune, știu foarte bine ce înseamnă ocupația, dominația și influența rusească. Unii au mai trăit-o deja și încă și-o amintesc, alții o știu din poveștile părinților sau ale bunicilor. Cu toții sperau că au scăpat de ea, că s-au eliberat definitiv, că lucrurile nu se vor mai repeta, odată ce comunismul și URSS s-au prăbușit. Să o iei de la capăt cu comisari politici impuși de la Moscova, cu autorități care te subjugă explicîndu-ți că de fapt îți vor binele și care nu doar că țin țara sub ocupație, dar și obligă populația să se prefacă a fi de acord cu toate inepțiile lor, e un coșmar. Noua primăriță impusă cu forța în Melitopol și care le promitea locuitorilor o viață nouă în primul ei discurs e un exemplu cît se poate de concludent despre ce ar putea urma și în alte locuri care ar fi cucerite de armata rusă. Văzînd-o, noi, românii, ne ducem cu gîndul la Ana Pauker. La 70 de ani după întunecații ani ’50 ai secolului trecut, să se revină la aceleași metode și istorii e ceva de un absurd insuportabil. E un motiv pentru ucraineni să se bată pînă la capăt.
Pe timpul sovieticilor, Ucraina a fost lovită de acea foamete cumplită care a dus chiar și la cazuri de canibalism. Un fenomen accentuat în mod criminal, prin măsuri greșite și rău intenționate ale guvernului de la Moscova, din timpul lui Stalin. Ucrainenii știu probabil cel mai bine, iar Parlamentul de la Kiev chiar a adoptat o rezoluție în 2006, prin care afirmă că a fost vorba de un act intenționat de genocid împotriva poporului lor. Numărul morților de atunci a fost estimat la circa zece milioane. Foametea n-a fost provocată de vreo secetă sau alt fenomen natural, după cum nu putea fi nici efectul vreunui război (Primul Război Mondial se încheiase în urmă cu 14 ani), și s-a produs în condițiile în care teritoriul ucrainean este foarte propice agriculturii și are printre cele mai fertile soluri din lume. Cauzele au fost legate de colectivizare și de alte măsuri administrative. Și, cum bine știm, comunismul are o capacitate extraordinară de a crea crize de toate felurile, crize din care își extrage puterea în timp de pace. Criza a fost direcționată atunci chiar către o republică soră, aflată în componența imperiului sovietic. Ei bine, n-au trecut 90 de ani de la Holodomor (așa a fost numită acea grozăvie) și iată ce le fac, din nou, rușii (care nu mai sînt sovietici) ucrainenilor.
Noi, românii, aflați ceva mai departe de Moscova, ne-am ales de pe urma invaziei sovietice din cel de-al Doilea Război Mondial cu impunerea regimului comunist care a durat 45 de ani, cu efecte nu doar fizice asupra țării și a oamenilor, ci și cu binecunoscutele deformări de ordin mental. S-a încercat, și într-o oarecare măsură s-a și reușit, crearea „omului nou”, un individ pervertit, adaptat la traiul într-o lume falsă, creată de propagandă. Nu e de crezut însă că, fără Armata Roșie, România ar fi devenit vreodată o țară comunistă, și probabil că nici celelalte țări din estul Europei. Dovada cea mai bună este că la numai un an după ce, în 1988, Gorbaciov a renunțat la doctrina Brejnev (pe baza căreia URSS se considera îndreptățită să intervină militar în țările-satelit, dacă acestea adoptau o politică independentă care se îndepărta de preceptele comuniste), toate aceste țări s-au debarasat de comunism. Ba chiar și fostele republici sovietice și-au declarat la rîndul lor, curînd, independența.
Astăzi, se pare că doctrina Brejnev a reînviat, cel puțin pentru țările care au fost în componența URSS. Chiar dacă în frunte are un fost membru al aparatului represiv din vremea comunismului, cu școala KGB în sînge, Rusia nu mai este un stat comunist. Măcar teoretic, nu mai are acea ideologie. Constatăm însă că e la fel de nedemocratic, că se comportă la fel de agresiv și că reprezentanții lui mint la fel de tare (chiar dacă minciunile nu mai au coerența ideologică din comunism). Experimentul comunist, chiar dacă bazat pe o filozofie născută în Occident, a reușit prima oară în Rusia. El e periculos și nescuzabil oriunde ar fi. Dar țările devenite ulterior comuniste, care au ajuns, fiecare, la același dezastru, au avut drept model URSS. Cele care n-au fost forțate au fost măcar sprijinite și influențate de URSS să adopte acest regim. Așadar, comunismul e greu separabil de Rusia. Nu putem ști dacă un comunism „nerusesc” ar fi fost mai bun sau mai altfel. Poate că nu. Ronald Reagan a numit URSS „imperiul răului”. Dar ce altceva e Rusia de astăzi? Văzînd cum statul rus actual se comportă aproape la fel ca cel sovietic, nu se poate evita o întrebare logică: cît din comunism a fost de fapt un rău rusesc? Poate că un specialist în marxism-leninism (dacă mai există așa ceva) ne-ar putea da mai multe explicații.
