Idiotul, de Feodor Mihailovici Dostoievski. Un roman din topul absolut al hiturilor literaturii universale, în viziunea scenică a lituanianului Eimuntas Nekroˇsius, unul dintre cei mai la modă regizori de teatru din ultimii douăzeci-treizeci de ani. Un spectacol care durează cinci ore, prezentat în deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Aş face mai degrabă un deserviciu spectacolului, dacă m-aş apuca să povestesc despre cum îl vede Nekroˇsius pe Prinţul Mîşkin. Pentru cei care au avut norocul să prindă un loc în sală, o repovestire n-ar însemna mare lucru, iar pentru cei care n-au avut această şansă, sau pentru cei care n-au rezistat de-a lungul celor cinci ore, ar fi complet inutil. Sper însă că ar putea naşte un anume interes o poveste despre o modalitate de a face şi de a înţelege spectacolul teatral.
Eimuntas Nekrosius, fondatorul Teatrului Meno fortas de la Vilnius, îşi direcţionează actorii spre o luare în posesie a textului literar, devenit scenariu dramatic. Spre deosebire de felul în care sîntem obişnuiţi, pe aici, pe la noi, să vedem un actor care spune un text, actorii trupei lui Nekroˇsius par să-şi fi însuşit atît de profund ceea ce au de spus în spectacol, încît ai senzaţia că ei înşişi sînt autorii a ceea ce se spune pe scenă. Totul conduce spre o imagine generală a reprezentaţiei care te trimite direct la convingerea că textul e ca o ţară aflată sub ocupaţia definitivă a actorilor. Orice înşiruire de cuvinte, orice gest, mişcare, imagine scenică devine subiectul unui act de guvernare profund responsabilă. Într-o asemenea situaţie, cu conştiinţa puterii instalate asupra textului, actorii stăpînesc un teritoriu în care te simţi incredibil de sigur, trăind o senzaţie extrem de rară, în care ţi se pare că nu se poate întîmpla nimic în afara a ceea ce s-a plănuit. O siguranţă care te determină să te livrezi spectacolului propus, fără să ai măcar intenţia punerii vreunei condiţii. Deşi orice frază e însoţită de o mişcare coregrafică şi, teoretic, verosimilitatea spunerii ar trebui să fie alterată, perfecţiunea execuţiei e atît de supraumană, încît regulile obişnuite de a accepta o realitate fabricată devin lipsite de valoare. Spiritul de conservare – al controlului realităţii în faţa ficţiunii – adoarme imediat, născînd un soi de încredere fără limite, o uşurinţă nemaivăzută de a te da pe mîna unor artişti. În fond, da, e foarte simplu – oamenii aceia au învăţat şi deprins textul în cele mai delicate fibre şi nervuri ale sale. La fel au făcut şi cu indicaţiile regizorului. Însă nu e numai atît. Ei înşişi se livrează lumii pe care o propune spectacolul, într-un mod atît de profund, încît aproape că nu ai cum să nu faci şi tu la fel. La urma urmei, un actor de mare clasă nu e cel care îţi întinde o mînă, pentru a te trage după el, ci cel care pleacă într-o direcţie, atît de convingător, încît simţi că trebuie să-l urmezi. Şi chiar dacă nu o faci, păstrîndu-te prudent la mantinela observaţiei estetice, chiar şi acolo ţi s-a pregătit ceva. Deliciile fabricaţiei spectaculare sînt aranjate cristalin, într-o adevărată obscenitate a discreţiei, unde chiar şi contemplarea mijloacelor de a zămisli seducţia te conduce tot spre o acceptare a vrăjii. Textul literar prinde un soi de viaţă unică, o succesiune suverană de cuvinte, muzică, dans şi imagine scenică, o alcătuire perfect asamblată, care nu mai lasă loc de altceva, nu mai permite alternativă, creîndu-ţi, fie şi pe moment, senzaţia că numai aşa se poate vedea acest text. Ba mai mult decît atît, că numai aşa se poate vedea, în general, orice. E drept, această înstăpînire estetică poate să şi deranjeze. Unii pot fi animaţi de convingeri de libertate şi neatîrnare în raport cu o instituire atît de dictatorială a unei lumi făcute de nişte artişti păstoriţi de un guru al teatrului contemporan. Această ofensivă de proporţii a seducţiei poate fi primită cu reticenţă, din partea cuiva care nu acceptă genul acesta de „afrodisiac“. Însă licoarea propusă e, pînă la urmă, atît de savant preparată în gusturi, arome şi culoare, încît parcă e ditamai păcatul să n-o deguşti. E un alt fel de a vedea teatrul. Un lucru la mare înălţime, în stratosfera definiţiei acestei arte, ca loc de întîlnire a celorlalte. Pentru că spectacolul lituanienilor de la Meno fortas exact aşa arată, ca un loc privilegiat, de întrepătrundere a tuturor artelor. Iar felul în care vorbesc şi se mişcă în scenă actorii lui Nekroˇsius te face să crezi că nu există spaţiu pentru aceşti oameni, că-şi pot subordona, fără probleme, orice dimensiune. Pe de altă parte, e foarte important să amintesc faptul că toată această dirijare obsesivă, tot acest control al detaliului infinitezimal, toată această dictatură a regizorului-guru nu arată ca o lucrare făcută de nişte oameni aflaţi sub fascinaţia biciului necruţător al creatorului. Sînt absolut vizibile bucuria şi siguranţa actorilor de a se mişca la frontiera dintre emoţiile individuale şi asumarea unei responsabilităţi. O responsabilitate evidentă, venită din acceptarea reală a propriilor opţiuni artistice şi din respectul pentru un asemenea tip de teatru. Curajul acestui spectacol de cinci ore depăşeşte nivelul excentricităţilor ieftine şi al sfidării nerăbdărilor contemporane ale spectatorului bolnav de sintaxa televizorului. Dincolo de felul atît de convingător în care spune povestea din Idiotul lui Dostoievski, mizanscena lui Nekroˇsius e o declaraţie culturală senină, o expresie admirabilă a unei aroganţe sublime, de a intra în joc cu limitele absolute ale efemerităţii spectacolului teatral. Bineînţeles, nu e deloc singurul fel de a face teatru de calitate. Dar e un lucru la mare altitudine, într-o zonă unde răul de înălţime se transformă într-un fel de extaz foarte greu de obţinut prin alte mijloace.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
