Pute rău. Mai peste tot. În cele mai neaşteptate locuri. În cele mai ascunse unghere. Pute în marile magazine, în zonele rezidenţiale de fiţe, în cartiere, pe străzi, în biserici, în tramvaie, în autobuze, miroase cumplit, din guri de canal, din subsoluri, din măţăraia care bolboroseşte pe sub blocuri şi trimite kilometri de ţevi bolnave, în mii de apartamente. 

Nu ştiu alţii cum sînt, dar la noi, uneori, chiar şi la marile magazine, cu pretenţii, cu nouhau european, miroase de-ţi mută nasul. Pas de s-ar ieftini ceva, măcar în ziua de dinaintea expirării unui produs. Mare mirare că nu se scumpeşte, cu mesajul clar pentru cumpărător: „ia-l odată, boule, că de mîine nu-l mai putem vinde“. Urmînd traseul logic al faptului că brînzele maturate miros de-ţi flutură urechile, n-ar fi de mirare dacă o minte sclipitoare, de pe aici, ar creşte preţul peştelui care începe să se învechească şi să pută, punînd faptul ăsta pe seama valorilor sofisticate ale maturării. Dacă brînzele de soi, cu cît miros mai tare, cu atît sînt mai scumpe şi mai speciale, de ce nu s-ar întîmpla acelaşi lucru şi cu peştele, sau cu carnea?! Şi dacă mai avem un pic şi atingem, la magazinul din colţ, nivelul preţurilor de la Londra, de ce n-am trece la sofisticării pe care nici dătătorii de stele pentru restaurante nu le-au visat? Da, clădirile şi parcările marilor magazine de la noi arată aidoma celor de prin alte ţări. Da, coşurile cu rotile sînt identice, uşile se deschid la fel de automat, şirul de case de marcat e la fel de minuţios aliniat, iar anunţurile de promoţii sînt la fel de viu colorate. Cu deosebirea că, trecînd pe la sectoarele de peşte sau de carne, la noi se-ntîmplă des să miroasă ca-n iad. Contrastul între spoiala de import şi sinele naţional completează vizual spectacolul olfactiv. Bonetele, albe sau transparente, halatele, mănuşile de unică folosinţă, ecusoanele, tot arsenalul de imagine care ar trebui să dea senzaţia ordinii şi calităţii, la noi arată ca într-o comedie. Pare că cei mai mulţi dintre compatrioţii care au fost nevoiţi să îmbrace hainele alea suferă cumplit. Nu sînt în elementul lor. N-au nici cea mai vagă senzaţie de confort în ţoalele care le-au fost repartizate. Uneori, pe spatele lor scrie că poţi să-i întrebi orice, că sînt la dispoziţia clientului, că sînt acolo să te îndrume. În fapt, mic, dedesubt, între paranteze, ar trebui să scrie: „Vreau să plec acasă cît mai repede. Lasă-mă, dracu’, în pace!“. Te privesc cu o ură neţărmurită, dacă trebuie să taie nişte felii subţiri, la infernala aia de maşină care feliază. Şi te-ar pocni pe loc, atunci cînd trebuie să scormonească în castroanele cu pateuri franţuzeşti, pe care, mai degrabă, ţi le-ar pune în cap. 

Miroase odios în centrul vechi al Capitalei. Miroase sinistru în oraşele patriei. Găseşti cîrciumi decorate ca la Paris, lipite de clădiri care arată ca după bombardament, muşuroaie gigantice de moloz, din care coboară izuri indescriptibile. În alt loc, la parter, se beau mixturi de cafea cu arome fine, băuturi subţiri, se mănîncă prăjituri delicate, de ciocolată, în sosuri de vanilie, iar la etaj, prin fereastra ruptă din zid, zăreşti un cal, care paşte buruienile crescute între duşumele. Alături, nişte compatrioţi, dezbrăcaţi pînă la brîu, se bat ca-n filme. Mai sus, pe stradă, s-a deschis un restaurant cu mîncăruri italieneşti. Meniul îţi arată poze cu antricoate pe grătar, întovărăşite de ardei copţi, creme de busuioc cu crutoane, lasagna cu spanac şi vinete. Locul are o grădină de vară. Pereţii grădinii sînt din cărămidă. Ici şi colo, lipsesc bucăţi din zid. Prin găurile astea, se vede dincolo, într-un ceva care arată ca un depozit infernal. Maldăre de saltele putrezite, fragmente de paturi, cărucioare cu rotile şi, din cînd în cînd, cîte o faţă murdară, de copil, care chicoteşte şi se zgîieşte la farfuriile de pe mese. Cînd mai adie cîte un vînticel, dinspre clădirea vecină, vin valuri de duhori neverosimile. Dacă îţi strîngi catrafusele şi pleci, în stradă, nasul ţi-e preluat de gurile de canal. Nu scapi de tovărăşia asta mirositoare, decît pe porţiuni foarte mici. Dar, în rest, e frumos, e animat, e plin de terase. Lumea se adună cu plăcere aici şi petrece. Te iei cu vorba, fumezi mult, ţii capul într-o halbă cu bere şi, la un moment dat, uiţi. 

Miroase urît, duminica, la biserică. Tămîia se luptă eroic să pună un capac suportabil. În mod normal, ar trebui să fie un instinct, în adîncul fiinţei, ca atunci cînd te duci, duminica, la slujbă, să te fi spălat. E un mecanism profund, al firii, un set de lucruri pe care le faci, atunci cînd te duci într-un loc pe care îl asumi ca fiind sacru. Nu, nene, nici poveste. Miroase, uneori, de-ţi vine să-ţi iei cîmpii. Ca-n autobuz. Ca-n metrou. La biserică, tămîia şi busuiocul ţin pavăza cu greu. În alte locuri, parfumurile tari preiau greul şarjei de cavalerie, fără speranţă, în absenţa infanteriei săpunului. 

Statisticile, sondajele dau rezultate dezarmante. Consumăm îngrozitor de puţin săpun şi deprimant de puţină pastă de dinţi. Duhoarea permanentă nu devine doar o obişnuinţă, ci un fel de a fi. Cînd pute în jur, nu poţi vedea lumea în culori optimiste. Cînd trăieşti între gunoaie, viitorul nu ţi se pare o chestie care merită un interes deosebit. Există un soi de somn al gunoiului şi al mirosului greu. O toropeală şi o abandonare în faţa ofensivei mizeriei. Grija pentru detalii sună, în condiţiile astea, ca un banc prost. Dar marile proiecte, marile idealuri colective, capătă contur doar atunci cînd există o minimă ordine în gramatica intimă a individului. Iar chestia asta n-o s-o învăţăm nici de la nemţi, nici de la Comisia Europeană, nici măcar de la o tiranie ca-n Rusia.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.