Un coleg de generație, cadru didactic la Experimentalism European, Alistar Desagă pe numele lui, este doar asistent universitar, în pofida vîrstei (de acum) avansate și a faptului că predă, la fel ca și mine, practic de trei decenii, în învățămîntul superior. Ipoteza că omul ar fi leneș și, implicit, ar sta prost la cercetare și publicații nu funcționează, întrucît Alistar a scos mai multe volume de specialitate extrem de consistente. Și, cînd spun „consistente“, mă gîndesc la lungimea lor de-a dreptul extravagantă pentru domeniul de nișă unde funcționează respectivul asistent cărunt. „Empiriștii“ și „instrumentaliștii“ – adică acei filozofi convinși că orice formă de cunoaștere, oricît de restrictivă, trebuie obținută printr-un „experiment“ nemijlocit, prin-tr o validare „materială“ a purei speculații –, de pe bătrînul nostru continent, nu puteau fi chiar atît de mulți și sofisticați, ți-ai fi zis, încît să merite mii de pagini de analiză. Și totuși, prin cărțile sale, Desagă dovedea contrariul. Un singur tratat experimentalist avea, la el, minimum 400 de pagini (limita superioară ajungea uneori și la 800 de file!). Cum publicase deja vreo șase volume, simpla aritmetică a foilor redactate de Alistar ar fi complexat, desigur, pe oricine din spațiul umanioarelor. Prin urmare, nu de aici provenea stagnarea socio-academică a colegului meu. Începusem să bănuiesc cine știe ce invidii ale diverșilor lui șefi, combinate, pesemne, și cu o anumită indolență a împricinatului, ce ar fi dus, în timp, la un asemenea bizar deznodămînt. L-am întîlnit, întîmplător, pe filozoful experimentalist și, discutînd noi cîte-n lună și-n stele, mi-am permis, la un moment dat, să-i comunic, cu menajamente, această suspiciune a mea.

„Ha-ha“, a rîs (cam amar) Desagă. „Aș vrea, bătrîne, ca la mijloc să fie niște gelozii profesionale. Nu m-aș fi lăsat eu victimă lor, ți-o spun deschis! Sînt experimentalist, ce naiba! Gîndesc pozitiv și, la o adică, ard și palme. Nu mă uit la funcții și la alte zorzoane. Dacă meritam să promovez, mi ți-i luam de guleraș pe toți responsabilii din sistem și îmi scoteau posturi la concurs de le sfîrîiau călcîiele. Din păcate însă, nu merit să promovez și, fiind un individ cu simțul obiectivității foarte ascuțit (chestiune derivată tot din omnipotentul meu experimentalism), nu am solicitat niciodată poziții superioare, deși oferte mi s-au făcut. Da, am cărți de dimensiunile Enciclopediei Britanice, dar toate, absolut toate, au o mare problemă. Puse cap la cap, nu totalizează un număr suficient de pagini de specialitate, pentru a îndeplini punctajul unui post superior celui de asistent. Nu te mira, prietene! Sufăr de o maladie nervoasă care mă distruge, pas cu pas, încă din tinerețe. Am compulsia irepresibilă a ordinii perfecte, a alinierii simetrice a lucrurilor. Cîtă vreme ea, obsesia, mă tulbura strict în zona domestică – pantaloni puși la dungă, haine încadrate morbid de simetric în șifonier, tablouri așezate perfect pe pereți, mobilier rînduit milimetric-infinitezimal, precum soldații la paradele militare din Piața Roșie moscovită, și alimente puse în frigider pe categorii și subcategorii draconic delimitate –, viața mea mai era cum mai era, dar, brusc, nebunia mi-a infectat și munca de cercetare și, mai ales, de scris academic. Am devenit un sclav, un robot, un mecanism sinistru, care nu mai reușea să iasă din bucla compulsivă decît înșelînd, deturnînd, deraind un psihic, în fond, bolnav.“

Sesizîndu-mă complet pierdut, Alistar a adăugat imediat: „Uite, de pildă, legat de numărul imens de pagini al volumelor mele, s-ar putea concepe un ghid psihiatric excepțional. Să ne lămurim – eu am fost și sînt, fie și în variantă de asistent, un universitar valabil. Problema era că, atunci cînd dezvoltam o temă, analiza mea se termina dezordonat din punct de vedere numeric. Scriam, să zicem, 213 pagini serioase despre instrumentalism și mă apuca disperarea. Cum, 213? Asta era cifră? Mă chinuiam din răsputeri să adaug șapte pagini pentru a ajunge la ceva rotund, 220 în cazul de față. Niciodată nu ieșea cum doream. Apărea un ticălos de paragraf suplimentar, necesar logicii eseului și pe fila 221. Deznădejde! Trebuia acum să lupt pentru 230. Se făceau, bineînțeles, 233. Hai cu 240! Se ițeau 241 și jumătate. Bașca numărul de semne pe pagină și numărul de rînduri în paragraf, pe care le visam egale. Nu ieșeau astfel decît cu ciopîrțiri sumbre ale coerenței textului. În plus, nu mai știam ce să adaug, după un timp, pe tema dată. Începeam deci să delirez pentru a umple spațiile. Îmi povesteam viața, scriam aiureli, încercînd să obțin ordinea dorită și să-mi calmez obsesia. Volumele însă erau compromise, științific vorbind. Nici nu mai precizez că, din același motiv, am pălmuit, la greu, editori, paginatori și tipografi opaci la simetrie… Stai, Codrine! Unde pleci? N-am vorbit decît 12 minute! Pentru numele lui Dumnezeu, mai așteaptă 3 ca să avem fix 15!…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.