Este numele unei spectaculoase explozii demografice. Risipită pe o fîşie de pămînt, strivită între pantele abrupte ale munţilor Sierra Madre şi uriaşele valuri ale Oceanului Pacific, undeva la jumătatea distanţei dintre nordul şi sudul Mexicului, o mică aşezare zace de secole, răpusă de fascinaţia peisajului. O plajă îngustă, dar destul de lungă – peste treizeci de kilometri –, închide într-o acoladă Golful Banderas, cel mai mare golf al Mexicului, renumit pentru numărul mare de nave scufundate aici, de-a lungul a numeroase bătălii şi atacuri piratereşti. Pe această plajă, la sud de graniţa dintre două state mexicane – Jalisco şi Nayarit –, se află aşezarea. Numele ei: Puerto Vallarta. O climă tropicală, asemenea celei din insulele Hawaii, menţine o vegetaţie abundentă, temperatura medie anuală fiind în jurul a 28 de grade Celsius, iar numărul zilelor însorite pe an ridicîndu-se la trei sute. Pădurea tropicală acoperă zona muntoasă, coborînd în pante abrupte pînă în „buza“ oceanului. Palmieri sălbatici şi arbori de cauciuc, liane şi arbuşti de diverse soiuri se constituie într-un zid verde, impenetrabil. Fauna este diversificată, cuprinzînd cam tot ce este caracteristic acestui tip de climat: de la cerbi şi căprioare pînă la şerpi şi iguane. De altfel, localnicii sînt mîndri că se află pe aceeaşi paralelă cu „regina turismului“ – Hawaii. Un loc, s-ar zice, binecuvîntat! 
 
În lunga-i existenţă, nimic nu părea a schimba destinul acestui sat cu cîteva mii de locuitori, cu mici case dărăpănate, ascunse sub tufele multicolore de bougainvilleas. Istorioarele cu piraţi şi caravele scufundate în golf făceau deliciul copiilor, şi nu numai al lor. De pe ţărmul însorit puteau privi spectacolul fascinant al uriaşelor balene, aşa-zise „balene cu cocoaşă“, venite din Alaska – de la zece mii de kilometri! – să nască în acest golf şi care, la începutul sezonului ploilor, se reîntorceau, însoţite de pui, în apele reci din nordul Oceanului, de unde veniseră. Un ritual ce se repetă în fiecare an. De ani şi ani. De-o veşnicie, poate! 
 
Doar serile puneau capăt monotoniei zilelor. Pescarii se întorceau din larg cu puţina agoniseală, punîndu-şi la adăpost şubredele ambarcaţiuni, într-un simulacru de debarcader, care peste ani va deveni un mare port – Marina Vallarta. După ce îşi vindeau marfa, treceau pe la cîrciuma lui Don Pedro, sporovăind la o duşcă de tequila, în ritmurile unei orchestre improvizate de mariachis. A doua zi, o luau de la capăt. „Era un mic sat adormit“, citesc într-un pliant turistic. 
 
Un pîrîu – Mismaloya – se prelinge de pe versantul muntelui, şerpuind prin jungla deasă pînă la vărsarea în ocean, unde formează o mică plajă cu un nisip foarte fin. Aici, pe această plajă, care a luat numele acestui fir de apă, s-a produs miracolul. 
 
În anul 1963, satul avea cinci mii de locuitori. În toamna acelui an, pe plaja de la Mismaloya se toarnă ultimele secvenţe ale filmului Noaptea iguanei – scenariul: Tennessee Williams –, avînd în rolurile principale, printre alţii, pe Richard Burton, Ava Gardner, Deborah Kerr. În timpul turnărilor vine aici şi Elizabeth Taylor – care nu făcea parte din distribuţie – pentru a fi alături de Richard Burton. Era o idilă amoroasă începută cu cîţiva ani mai înainte. Filmul s-a bucurat de mare succes la vremea respectivă. Cei doi îndrăgostiţi hotărăsc să petreacă iarna următoare aici, la Puerto Vallarta. Elizabeth Taylor închiriază Casa Kimberly (pe care o cumpără, ulterior), iar Richard Burton închiriază casa de peste drum, pe actuala calle Zaragoza. Cele două case au fost unite printr-o pasarelă – Bridge of Love – la cîţiva metri deasupra străzii, pentru a-i feri de ocheadele indiscreţilor. Încep să-şi petreacă aici vacanţele, în acest paradis vegetal, între junglă şi ocean. Admiratorii localizează imediat cuibul celor doi îndrăgostiţi şi dau năvală la Puerto Vallarta. 
 
Datorită afluenţei de vizitatori, fără precedent în lunga-i existenţă, satul începe să se extindă. Se construiesc numeroase hoteluri, dotate cu terenuri de tenis şi, mai ales, terenuri de golf, piscine, magazine, restaurante. Luxoase vapoare de croazieră te pot duce în oricare colţ al planetei, iar noul aeroport conectează Puerto Vallarta la traficul aerian internaţional. Telecomunicaţiile cunosc cele mai recente dotări la nivel mondial. Largi artere de circulaţie, străjuite de falnici palmieri, iau locul uliţelor strîmte de altădată. Comerţul ia o amploare fără precedent – galerii de artă, artizanat, bijuterii din aur şi argint (Mexicul este ţara cu cea mai mare productie de argint din lume) –, satul devenind, treptat, un oraş înfloritor. Alte valenţe turistice locale, neglijate de-a lungul timpului, se pun în valoare: ambarcaţiuni cu pînze, asemeni caravelelor conchistadorilor spanioli, brăzdează apele Golfului Banderas, prezentîndu-ţi o mirifică panoramă a oraşului şi a munţilor din jur, fără a uita simularea unui atac pirateresc; vaporaşe cochete, supraîncărcate cu turişti, te duc de la stîncile Los Arcos pînă la Islas Marietas (un paradis al păsărilor), iar pe traseu, cu puţin noroc, poţi vedea uriaşele balene cu cocoaşă, venite din îndepărtata Alaska; cei mai curajoşi pot explora barierele de corali de pe fundul oceanului (o scurtă iniţiere în arta scufundării este obligatorie), iar dacă ai „obosit“ de atîta splendoare, faci ca mine: te retragi la o masă, la umbra unui palmier bătrîn de pe Promenada Spaniolilor, cerîndu-i chelnerului un coco-loco, un amestec de alcooluri tari, servit într-o nucă de cocos, ornată cu tot dichisul: felii de lămîie, alte fructe exotice cu nume necunoscute mie, care atîrnă de buza paharului, panglici colorate şi flori din belşug. Bucurie, deopotrivă, a limbii şi ochiului! 
 
Acum, răcorit de-a binelea, poţi traversa strada, intrînd în curtea interioară a Primăriei, prinzînd din zbor ultimele cuvinte ale lui Gustavo González Villaseñor – primarul oraşului –, vorbind unui grup de turişti, de pe treptele unei scări în spirală: „…trăim numai din turism. Fără turism, oraşul moare!“. 
 
Satul cu cinci mii de locuitori, în 1963, s-a metamorfozat într-un mare oraş, ajungînd, acum, la aproape cinci decenii de la fericita întîmplare, la două sute de mii de locuitori şi un milion cinci sute de mii de turişti pe an. Incredibil! 
 
Un film şi o pereche de îndrăgostiţi trezesc din reverii un sat adormit pe o plajă.  
 
Emil Belu este scriitor şi locuieşte în Canada. 
 
Foto: wikimedia commons