Într-un articol recent (cel din nr. 880 al revistei noastre), dl Andrei Pleșu creiona portretul de grup al publicului alcătuit din „categoria nespecialistului pasionat, cultivat și inteligent”. Specialiștii nu mai pot fi „public” pentru specialitatea lor, căci ei sînt actorii. Însă nespecialiștii pasionați se constituie în „public” și pentru ei „merită să fie scrise toate cărțile lumii”, căci „ei sînt sarea culturii”, mai spune dl Pleșu.

Întîmplarea a făcut că am citit articolul fondatorului nostru imediat după ce am primit cel mai recent număr (cel din 2019) al revistei anuale Études byzantines et post-byzantines, editată de Societatea Română de Studii Bizantine. Études byzantines... este o publicație academică scrisă, validată și circulată între specialiști. Acest număr, realizat în onoarea lui Peter R.L. Brown, cuprinde peste 300 de pagini scrise de 16 specialiști din Statele Unite, Israel, Austria, Marea Britanie, Italia, Rusia și România, și este intitulat „Faith and Community around the Mediterranean”. Toate contribuțiile sînt în limba engleză. În încheiere, revista publică un interviu pe care animatorul acestui număr, Petre Guran, îl ia celui onorat. Profesorul Peter Brown, astăzi în vîrstă de 85 de ani, este unul dintre cei mai importanți cercetători ai antichității tîrzii și ai Evului Mediu timpuriu, un savant în adevăratul sens al cuvîntului și un autor influent în lumea ideilor „tari” (adică nu în lumea Facebook și altele asemenea). Încă din anii ’60-’70 ai veacului trecut, Peter Brown a adus un suflu nou în specialitatea sa, evidențiind relația dintre creștinism și istorie în toate dimensiunile ei (politică, economică, socială) într-un fel nou. Era o vreme (nu sînt sigur că a trecut) în care studiul creștinismului era segregat. Teologii, în cetatea lor, se ocupau exclusiv de dogme și de evoluțiile instituțiilor creștine. Istoria era lăsată într-un fundal îndepărtat, ca un decor vag, cu rolul unic de a marca mai degrabă calendaristic evoluțiile creștinismului. În altă cetate, istoricii (inclusiv istoricii religiilor) se ocupau de istoria lumii și a omului, iar creștinismul era doar o religie ca oricare alta, fără mare importanță în sine, dar importantă numai în cuplaj cu altele, un fel de ingredient care împreună cu alte o mie dă culoarea epocilor. În acest context academic și intelectual, Peter Brown a lucrat recunoscînd rolul privilegiat al creștinismului în spațiul european extins și punîndu-l în dialog direct, frontal, cu istoria însăși. În plus, Peter Brown este admirabil și pentru că, spre deosebire de mai toți savanții pe care îi cunosc, el însuși repune în discuție, nuanțează sau chiar reformulează cercetări ale sale de mai înainte. Brown are tăria intelectuală și morală de a deschide un dialog intens, uneori chiar contradictoriu, cu propria operă, ceea ce-l face mereu interesant.

Cum sînt un pasionat de studii bizantine și un cititor indisciplinat al lui Peter Brown, am parcurs revista și am fost încîntat. Cum sînt un nespecialist, nu am, firește, nimic important de spus în legătură cu cercetările publicate în revistă. Dar cred că ar fi ceva important de spus cu privire la relația dintre revistele de specialitate și public. Acel public la care se referea dl Andrei Pleșu.

Publicul este o formă superioară de organizare a mulțimii; dacă mulțimea este o adunare de oameni care se ține împreună prin contact fizic, printr-un adeziv al apropierii, publicul este o adunare de oameni care se ține împreună prin informație, prin idee, prin – iată – hrănirea aceleiași pasiuni, spune undeva Gabriel Tarde și cred că distincția dintre mulțime și public e de reținut. Publicul românesc redevine tot mai mult mulțime, retrogradează cumva sub vremurile pe care le trăim. În lumea Facebook, publicul pentru care merita să scrii toate cărțile lumii nu se mai distinge. Nu sînt sigur dacă mai există sau nu. Îmi spun, totuși, că dacă eu și această revistă din mîna mea existăm, acest public nu a dispărut. Poate că, în vremuri potrivnice, el nu mai este atît de vizibil.

În orice caz, ce vreau să spun este că reviste precum Études byzantines et post-byzantines sînt decisive în formarea și prezervarea unui public. În toate disciplinele umaniste, dar cred că și în altele, nespecialiștii sînt ținuți aproape de domeniul pasiunii lor nu prin publicistica de popularizare, ci prin cea de specialitate. Pentru a se hrăni, pasiunea are nevoie de mai mult decît simpla informare în termenii culturii generale.

Pentru nespecialistul pasionat, pentru diletantul (de la italienescul diletto), pentru amatorul (de la italienescul amare/amato) studiilor bizantine, întîlnirea cu revista de care vă vorbesc este o bucurie din care trage multe foloase, cel mai important fiind acela că-și ține pasiunea vie. Dar circuitul revistelor de specialitate este strîmt și ele devin, în fapt, intruvabile. Așa că marea șansă a nespecialistului pasionat rămîne Internetul. Printre foarte puținele beneficii ale transmiterii ad infinitum a informațiilor prin lumea virtuală ar trebui să fie, teoretic, și acesta: prezervarea și dezvoltarea publicului. Totuși, din cîte îmi dau seama, victoria deplină a Internetului asupra omenirii nu a dus deloc la lărgirea și împrospătarea publicului, ci, dimpotrivă, a dus la lărgirea masei ignorante și la creșterea agresivității ei. Decît să aducă nespecialiștii pasionați împreună, Internetul s-a dovedit a fi mult mai bun în strîngerea proștilor și ignoranților în rețea, ceea ce le-a dezvăluit imediat că formează o majoritate solidă în orice chestiune și, cu asta, le-a dat conștiința puterii lor. În loc să hrănească publicul, Internetul a dat mușchi mulțimii.

Nu în ultimul rînd, mă uimește prostul renume pe care îl au amatorii și diletanții în România. Publicul pentru care merită scrise toate cărțile lumii este, la noi, disprețuit. Și dacă observi atent, fenomenul este îngrijorător căci publicul este disprețuit și hărțuit tocmai de mulțime. Spre deosebire de toate limbile latine, dar și de unele nelatine, în limba română vorbită azi amatorismul și diletantismul sînt peiorative, sinonime perfecte pentru incompetență, prostie, ba chiar pentru impostură. Mă mir cum de o țară a aproximărilor largi, a pogorămintelor și a îngăduitorului „merge și-așa” este atît de intransigentă cu amatorii și diletanții! În fine, nu e singurul și nici neapărat primul lucru care să ne mire privindu-ne.

Unul din semnele de însănătoșire a societății românești va fi cînd mulțimile de azi se vor reconverti în public. Urmăriți și sperați!