I. În marea lor majoritate, textele pe care le-am scris (cele despre artele plastice, de pildă, preluate în această rubrică de mai multe săptămîni) sînt, prin intenția și tonul lor, gîndite pentru public. În alt ev, o asemenea declarație ar fi părut futilă. Pentru public, de bună seamă! – s-ar fi spus. Ce alt rost poate avea o colecție de texte oferite spre „publicare”? Numai că, de la o vreme (cam de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cred), asupra tipăriturilor de tot soiul a început să bîntuie un fel de singurătate fudulă. A apărut „cartea de specialitate”, cartea care nu mai pretinde a fi citită, ci consultată, cartea-instrument, în care, de obicei, e vorba despre o sumedenie de alte cărți, mai mult decît despre experiențe trăite și reflectate în nemijlocirea luxuriantă a vieții și a interogației proprii. Cărțile nu mai sînt cărți, ci „lucrări”, iar autorii lor, departe de a mai accepta statutul (frivol...) al „scriitorului” (sau al „eseistului”), devin – cu un cuvînt deopotrivă pretențios și vag – „cercetători”. Iar în sprijinul acestei noi categorii culturale, au apărut deîndată cîteva „dogme” ajutătoare. De pildă, dogma ierarhizării drastice a „publicului cititor”. Nu poți mulțumi pe toată lumea – se spune. Orice autor se adresează, prin urmare, unui anumit public, optînd, de la bun început, pentru un nivel de accesibilitate adecvat, în mod exclusiv, publicului vizat. Dar acesta nu e decît un poncif, invocat, cu stîngăcie, în slujba unei cauze precare. Căci despre cei la care ne referim nu se poate spune că au un public anumit, ci, mai curînd, că nu au nici unul... „Specialiștii” nu sînt „public”. Nici numeric, nici prin structură. Lucrurile s-ar limpezi, poate, dacă, în loc să vorbim de masa informă a „publicului”, am propune categoria nespecialistului pasionat, cultivat și inteligent. Pentru acest „nespecialist” ar merita scrise toate cărțile lumii. A nu se înțelege că ne propunem să „deconstruim” rostul contribuțiilor de specialitate. Nu vrem să scriem pentru necititori sau pentru amatorii de amuzament facil (deși nu-i putem nici ignora, nici disprețui). Dar preferăm să scriem în întîmpinarea celor care caută un interlocutor pentru interogația proprie, să scriem pentru a le întreține interogația, nu pentru a-i plictisi cu pedanterii anemice, cu etalarea pompoasă a unor „finețuri” de nișă... În aceste condiții, scrisul e un act de cordialitate și de politețe. Cititorul căruia îi vorbim trăiește dincolo de inerțiile comode ale publicului de duzină, pentru care orice lectură de la magazinul ilustrat în sus e fastidioasă, dar și dincolo de „profesionalismul” maniacal al savantului „de carieră” (evident, nu ne gîndim, aici, la specialistul de ramură, angajat, în mod legitim, să lămurească, în spațiul științelor „exacte”, legități transpersonale). Nespecialistul pasionat și inteligent poate fi identificat ca o specie aparte în toate categoriile sociale și profesionale. Îl afli, uneori, unde te aștepți mai puțin și poți conta pe fidelitatea lui pînă la capăt. Iubirea lui de cultură e dezinteresată și definitivă, ca toate iubirile adevărate. Nimic impur, nimic egolatru, în atașamentul lui față de carte. Iar eventualele lui candori sînt mult mai fertile, spiritualmente, decît suficiența de „cunoscător” a omului „de meserie”. Și chiar dacă nu el e cel care „face” cultura, cultura în el capătă trup și prin el contaminează lumea. Nespecialistul acesta e sarea culturii. Dar care e, atunci, sursa culturii, „minereul” ei? Evident, nu „specialistul” singuratic, izolat în micul lui cerc de „experți”, nu „piața” arhivarilor cuminți, tristă, chiar dacă eventual necesară, ci comunitatea celor care au ei înșiși vocația (și bucuria) lecturii, a comentariului, a comunicării. Aceasta este „rețeta” esențială a înfăptuirii culturale: comunicatorul în căutare de interlocutor, pe de o parte, și nespecialistul pasionat, atent și disponibil, pe de alta. Restul e birocrație, lux colateral, alexandrinism sterp.

                 

II. În marginea mărturisirii de mai sus, nu pot lăsa deoparte partenerul inevitabil al oricărui scriitor: breasla editorilor. Fără rețeaua lor, n-ar exista cărți, n-ar exista distribuția fertilă a valorilor, circulația omenescului, a policromiei intelectuale și sufletești din cuprinsul lumii. Și nu mă refer doar la casele de editură consacrate, celebre, instituții stabile ale vieții culturale. Mă refer și la entuziasmul discret și generos al unor făptuitori devotați, gata să investească, fără obsesia (firește, ușor de înțeles) a profitului imediat. Am primit, de curînd, două mostre ale unor astfel de instituții: Editura brăileană Proilavia și Editura Integral. Cea dintîi a publicat o autobiografie a marelui actor Constantin Codrescu (Un timp prin care am trecut), iar cealaltă un volum despre (și cu) Liliana Tomescu, în „regia” Marinei Spalas și a lui Sergiu Cioiu. Pentru mine, și dna Tomescu, și dl Codrescu sînt amintiri vii din prima tinerețe, cînd eu însumi visam să devin actor... De cîte ori îi văd, îi aud și îi evoc mă întreb, melancolic, în ce măsură generațiile mai noi mai au în minte portretele, performanța, anvergura unor asemenea maeștri și ale altora din aceeași fericită speță. Și le sînt cu atît mai recunoscător unor edituri care slujesc competent, respectuos și costisitor memoria unor astfel de personalități. Liliana Tomescu ne seduce din nou, înzestrată cum este cu un farmec în care senzualitatea se combină imprevizibil cu o iradiantă candoare, efortul profesional cu umorul, talentul cu hărnicia. Volumul care îi este dedicat nu face economie de imagini spectaculoase, de comentarii și reconstituiri de o caldă inteligență, totul în impecabile condiții grafice și tipografice. Iar Constantin Codrescu apare nu doar în ipostaza prestigiului său actoricesc, ci și în aceea a unui emoționant scriitor, a unui intelectual lucid, a unui martor tulburător al vremurilor și a unui dreptcredincios autentic. Sînt onorat să fiu contemporan cu asemenea modele și felicit, încă odată, editurile care s-au angajat curajos într-un asemenea, nobil, „impresariat” spiritual...