Nimic nu-i enervează mai tare pe concitadinii mei ieşeni decît uşurinţa cu care bucureştenii numesc restul ţării „provincie“. Acum, dacă îmi este permis să încep cu o digresiune, aş observa că termenul în sine rămîne totuşi destul de inadecvat, prin originea sa clar depreciativă: „teritoriu cucerit de romani, în afara Italiei, supus ulterior administraţiei centrale“. De aceea, ar trebui înţeleasă iritarea generată de auzul apelativului „provincial“. Pe acest fond de antagonism semantic şi funcţional, existent între capitală şi provincie, multe ţări civilizate şi-au descentralizat, în ultimul secol, competenţele administrative la nivelul întregului lor teritoriu. Centrul politic al unui stat modern nu mai este, automat, şi centrul său economic, medical, educaţional ş.a.m.d. „Calităţile“ respective sînt preluate, de obicei, în compensaţie, de alte zone. Cum spuneam, pe ieşeni, cu precădere, eticheta provincială îi deranjează. Fostă capitală el însuşi – devenit provincie din raţiuni strategice şi istorice –, Iaşiul are ambiţia de a fi furnizat, în ultimii două sute de ani, majoritatea proceselor de emancipare a societăţii româneşti, acceptînd, prin urmare, să fie orice – mai puţin provincie.

Meditînd eu deunăzi la creşterea şi descreşterea oraşului meu natal, mi-am amintit un text interesant, pe care, mărturisesc, nu l-am mai (re)citit din studenţie. E vorba despre satira scrisă de Mihail Kogălniceanu în 1844 – Fiziologia provinţialului în Iaşi. Fondatorul Daciei literare adaptează, de fapt, aici o analiză de moravuri a francezului Pierre Durand: Physiologie du Provincial à Paris/Fiziologia provincialului la Paris. Surprinzător în schiţa lui Kogălniceanu este că investigaţia mentalitară ironică se face din perspectiva ieşeanului (trăitor, iată, pe atunci, în capitală!) şi se aplică vizitatorului naiv. Ultimul poartă „numele“ de provinţial sau ţinutaş, iar, după spusele autorului, „împărăţia“ lui ar trebui să fie „foarte mare“, întinzîndu-se „în Moldova, de la barierele Iaşilor (…) pînă la marginile principatului; această împărăţie a provinţialului este hotărîtă la nord prin Bucovina, la sud prin Valahia şi Turcia, la est prin Basarabia şi la vest prin Transilvania; ea cuprinde, deci, toată populaţia ţării, afară de Iaşi, unde sînt iaşeni, locuitorii capitaliei.“ O reprezentare falnică, să recunoaştem, unde paşnicul Tîrg al Ieşilor devine centrul lumii.

Urmărind însă atent explorarea ulterioară a paşoptistului, realizez că asocierea dintre Iaşi şi epitetul „paşnic“ nu e poate cea mai adecvată. Se pare că sosirea ţinutaşului în oraş declanşează un adevărat război. Notează Kogălniceanu: „Ce ne pasă de unde vine (ţinutaşul – n.m), să fie de departe sau de aproape, de la miazănoapte sau de la miazăzi, dintr-un tîrguşor sau dintr-un oraş, de la Adjud sau de la Focşeni, de la Galaţi sau de la Cotnar, de la Herţa sau de la Bîrlad? (…) Îndată ce harabagiul sau surugiul i-a spus că se zăresc turnurile, întocmai ca patru fesuri, ale Mitropoliei, provinţialul îşi freacă ochii, îşi întinde vederea, (…) îşi scoate capul afară (…) şi se înalţă, dîndu-se cu totul priveliştii ce aşteaptă să se destindă dinaintea privirii sale.“ Cu inima zvîcnind de emoţie, bietul om îşi zice: „Iată-mă în cel mai frumos oraş al Principatului Moldaviei!“ Bucuria îi este de scurtă durată. Cînd se apropie de bariera intrării în Cetate, vameşul („un fel de amfibie îmbrăcată jumătate turceşte, jumătate căzăceşte“) opreşte trăsura şi-l întreabă pe provincial „cine-i, de unde-i şi unde trage?“. Intimidat de întîlnire, „voinicul nostru (…) răspunde că-l cheamă Oboroc sau Poloboc, că vine de la Herţa sau de la Bacău şi că trage la hanul cutare, că acolo l-a trimis protopopul ţinutului.“ Dă să-şi continue voiajul, dar experienţa „capitaliei“ abia a început.

„O altă amfibie vine şi-l întreabă de n-are marfă cu dînsul.“ Fără să mai aştepte o clarificare, acest al doilea „lucrător vamal“ îi ia bagajul la o verificare amănunţită. „Îi scormoneşte prin ladă şi (…) dă peste cîteva lucruri ce seamănă a (…) potcoave de cal, învelite cu cea mai mare sîrguinţă în hîrtie vînătă. Ce-s aieste? întreabă el. Aieste, răspunde provinţialul, cu nevinovăţia sa obicinuită, îs nişte cîrnaţi uscaţi (…) cu usturoi, care la noi se fac tare buni şi i-am cumpărat înadins să-i duc prezent unui prieten ce am în Iaşi. Prieteşugul, răspunde amfibia, este un simtiment ce-l preţuiesc ca om, dar, ca cinovnic al Eforiei, nu trebuie (…) să uit că (sic!) cîrnaţii nu pot avea slobodă intrare în capitalie, ca unii ce sînt făcuţi din carne; şi carnea, precum ştii (…) este dată în otcup. Deci cîrnaţii se opresc la barieră şi se vor predstavisli locurilor mai înalte.“ Ţinutaşul – care „nu înţelege nimic din otcupuri şi monopoluri“ şi care „ştie atîta că (sic!) carnea îi lăsată de Dumnezeu să fie mîncată“ – îşi iese din minţi şi ajunge la un schimb de ghionturi cu „amfibiile“. În fine, jefuit şi îmbrîncit, eroul merge la un han, unde, slavă Domnului, va fi tratat regeşte. Luxul şi slujitorul personal oferit aici îi dau senzaţia de „capitalie“. După prima noapte, soseşte însă şi nota de plată: „o sută şaptezeci şi nouă de lei pentru o masă şi un pat!“ Provincialului i se smulge, ziua în amiaza mare, punga cu bani, la fel cum i s-ar fi putut întîmpla noaptea în codru. Realizează că, dacă o ţine aşa, va sfîrşi ca datornic, în „temniţa statului“, pe care o zărise de altfel, la sosire, dar o trecuse cu vederea, fascinat fiind de „uliţa aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi.“

Ştim cu toţii că păcatele părinţilor cad asupra copiilor pînă la a treia spiţă. Să ne amintim aşadar acest principiu, dragi ieşeni, ori de cîte ori rememorăm trecutul nostru de locuitori de capitală!

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.