Un alt cuvînt magic al zilelor noastre este „experienţă“. Bieţii tineri, studenţi sau proaspeţi absolvenţi care îşi caută primul job, ar da orice ca să nu ajungă la inevitabila întrebare din orice interviu de angajare: „Ce experienţă aveţi în domeniu?“ E un paradox frustrant: pentru a căpăta experienţă, trebuie să dovedeşti că o ai deja. Cam ca-n bancul care zicea că, pentru a primi un credit bancar, e musai să demonstrezi că n-ai nevoie de el.
Altminteri, „experienţa“ e o specie incertă. Cert e că se dezvoltă optim în CV-uri. Mărimea i se măsoară în unităţi de timp: luni, ani… Cînd creşte cu asupra de măsură, experţii – cei ce au experienţă în materie de experienţă – o consideră malformată. Un fel de acromegalie a vieţii profesionale.
O vreme, experienţa a funcţionat ca o traducţie elegantă a vetustului termen „vechime“. Transferul semantic acoperă distanţa dintre CV şi carte de muncă. Un cadru didactic „cu experienţă“ din preuniversitar are cu siguranţă cel puţin 15-20 de ani petrecuţi la catedră, încununaţi – certificaţi – cu gradul I.
Pînă de curînd, vechimea era un criteriu obligatoriu pentru posibilitatea de promovare a cadrelor didactice. Pe orice palier. Nu conta, de pildă, că în cercetare, decisivă pentru cariera academică – cum zicea un amic: „Noi sîntem plătiţi pentru ce predăm şi avansăm prin ce cercetăm“ –, mintea e mai alertă, mai ales în ştiinţele exacte, în tinereţe. Puteai lua, la o adică, şi un Nobel pe la 25-30 de ani – nu-i o situaţie pur ipotetică. Mai aveai însă de aşteptat vreo cîteva decenii ca să poţi urca, treaptă cu treaptă, la asistent, lector, conferenţiar şi apoi profesor. Başca obţinerea dreptului de a conduce doctorate. Justificarea venea din ideea că vechimea se converteşte automat în experienţă, care e, indiscutabil, o valoare redutabilă. Evident, nu-i aşa. Unii îşi lărgesc, în timp, orizontul profesional, alţii, dimpotrivă, şi-l îngustează. Experienţa nu e o mărime calendaristică.
Pentru a evita ambiguitatea, unii, puţini, preferă să vorbească de „expertiză“. În limba română, asta însemna, de regulă, operaţiunea făcută, la cerere, de un „expert“ titrat. Epitetul ultim e esenţial. În mediul anglo-saxon, e vorba pur şi simplu de cît de bine te pricepi într-un anumit domeniu, fie el lipirea la cald a ţevilor sau pulsaţia quasarilor.
Au trecut, slavă Domnului, vremurile acelea în care vechimea trona suverană, cu coroana experienţei pe frunte. Din păcate, au trecut şi pentru mine vremurile în care nu eram suficient de „vechi“ pentru a nu fi acuzat de pledoarie pro domo.
„Experienţa“ mai are însă şi un alt sens, foarte diferit de cel vizat îndeobşte. În loc să se refere la un parcurs cumulativ, ea are, mai degrabă, un caracter instantaneu. Pedagogii numesc asta „învăţare prin experienţă“. E situaţia care te expune la ieşirea din spaţiul confortabil al ştiutului şi îţi testează disponibilitatea de a te aventura către „dincolo“.
Ca ins temător de spectrul rutinei, mama vitregă a experienţei, am căutat cu lumînarea, în repetate rînduri, asemenea situaţii. Acum zece ani, o bună prietenă, cu o frumoasă carieră în mediul corporatist, mi-a mărturisit că se simte la o răscruce de drumuri. Intuia că, dacă mai rămîne în corporaţii, calea va deveni ireversibilă. Pe scurt, se gîndea să înfiinţeze pe cont propriu un fel de şcoală de retorică, unde oamenii de afaceri să înveţe să vorbească în public. Ideea mi-a surîs. Nevoia pentru aşa ceva mi s-a părut neîndoielnică şi aventura satisfacerii ei, tentantă. S-au mai alăturat încă doi prieteni, împreună cu care am închegat un program de Leadership creativ, prin care au trecut, vreme de un deceniu, mai bine de trei sute de cursanţi. Am intrat în jocul ăsta din două motive: din prietenie şi din curiozitate. Amîndouă mi-au fost, pînă în momentul de faţă, bogat răsplătite.
Ca educator de profesie, propunerea de a sări din mediul învăţămîntului formal – nişte şcoală la începuturi, apoi, cronic, universitate – către o „piaţă liberă“ a formării şi către un alt fel de destinatari mi-a făcut cu ochiul şi m-a umplut, totodată, de spaimă. Nu ştiam mai nimic despre oamenii de afaceri. Mai rău încă, aveam mintea doldora de tot soiul de stereotipuri despre ei, nu tocmai măgulitoare. Cam ce gîndeşte de regulă despre „business“ cineva care n-a avut nici vremea, nici înclinaţia de a se întreba vreodată, ferm şi aplicat: cum aş face să cîştig şi eu nişte bani? Mă temeam nu numai că eu nu voi fi capabil să-i înţeleg pe ei, cei cărora urma să mă adresez, ci şi că nici ei n-or să poată, sau nici măcar n-or să vrea, să mă înţeleagă pe mine, „loser“-ul coborît de pe altă planetă. N-a fost aşa. Beneficiul curiozităţii e că poate anula clişee, locuri comune, prejudecăţile, în ultimă instanţă.
Cînd am reuşit să mă acomodez la noua situaţie, ceea ce n-a fost nici simplu, nici uşor, m-am hotărît să îmi iau revanşa. Dacă eu mi-am asumat riscurile învăţării prin experienţă, corect ar fi ca şi cursanţii mei să treacă prin ceva similar. Şi, cum mă ocupam de modulul de vorbire în public, mi-am zis că ar fi bine ca, în final, să aibă parte de o expunere „pe viu“: de pildă, să le vorbească unor liceeni, într-o sală de clasă, pe teme propuse de auditori şi să fie evaluaţi de către aceştia. N-am crezut că voi vedea oameni cu poziţii de invidiat, cu sute de angajaţi în subordine, tremurînd ca varga de frica apariţiei în faţa unui grup de adolescenţi. Şi, mai ales, n-am crezut că, odată trecuţi prin furcile caudine, vor veni la mine să mă întrebe: nu s-ar putea repeta?
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
Adevarul.ro
