După acea aprovizionare minuțioa­să despre care am scris săptămîna trecută, aproape novici în practicile marinăriei, cum ne știm, dar avînd în urmă o școală bună, sîntem gata să plecăm către arhipelagul Cicladelor, din portul Alimos al Atenei, cel cu peste o mie de catarge.

Alegerea traseului n-a fost simplă. Erau două mari variante posibile de traseu: în insulele Saronice și zona golfului Argolic sau în Ciclade. Prima ar fi fost bună pentru începători, cu vînturi și mare mai blînde, cu porturi bine utilate, cu procedee de acostare mai la îndemînă. Cicladele erau varianta hard, mai puțin recomandată începătorilor. În septembrie, în Ciclade poate să bată încă meltemul, un vînt de vară puternic, venind dinspre munții din nord, care le crește adrenalina navigatorilor, dar care poate deveni destul de neplăcut pentru viața de la bord, mai ales într-un velier de mici dimensiuni. Cum vîntul prognozat pe site-urile de specialitate pentru zona Saronicelor era ca și inexistent, în cele din urmă hotărîrea a fost să ne aventurăm totuși în Ciclade. Bineînțeles, destinația maximă la care poți visa să ajungi acolo e uluitoarea Santorini, dar pentru asta ar cam trebui să mergi și noaptea. Chiar dacă în navigație se spune că „noaptea e ca ziua“, nu ne propunem să verificăm această zicală, să facem adică ore de cart și de veghe, în loc să dormim. De fapt, nu avem un obiectiv precis, știind foarte bine că drumul unui velier depinde de vînt și de vreme și că marinarii mai au o vorbă: Pe mare știi exact cînd pleci, dar nu ești niciodată sigur cînd te vei întoarce. Ne-am gîndit și la posibilul rău de mare, care, cel puțin la început, poate strica unele planuri. Avem de gînd, așadar, să facem un traseu nu prea lung și cît se poate de flexibil spre insulele Kea, Kythnos, poate Syros, văzînd și făcînd. Prima oprire ar putea fi în apropiere de capul Sounion, la ancoră, într-un golf liniștit.

Pînă una-alta, prima după-amiază și prima noapte le petrecem în port, ca să ne acomodăm cu barca. Cam așa e tradiția în genul ăsta de turism. Ne împărțim cabinele. Noi, „bătrî­nii“, le luăm pe cele de la pupa, iar „copiii“ pe cea din față, mai mare și aparent mai confortabilă. Secretul e însă că la prova marea se simte mai tare, botul bărcii țopăie pe valuri mai mult decît partea din spate. Ne luptăm cu geamantanele care au fost standard pentru cerințele avionului, dar sînt total nepotrivite pe un yacht, unde e bine să ai așa-numitul „sac de marinar“, adică o geantă moale și cu volum variabil care să poată fi vîrîtă prin orice cheson și care să nu pornească a-și deplasa colțurile și părțile contondente prin cabine, în caz de mare agitată. În cele din urmă, găsim niște locuri potrivite și pentru geamantane. Cumpărăm saci de gheață de pus în cutiile frigorifice ale bărcii. În port avem oricum acces la rețeaua electrică și punem în funcțiune și frigiderul, ba, de curiozitate, deschidem chiar televizorul. Pe mai multe posturi grecești sînt comedii (probabil seriale) autohtone. Actorii au o mimică extraordinară și te fac să rîzi și să pricepi unele situații chiar dacă nu înțelegi limba. Dramaticele probleme ale Greciei nu  prea se văd,  sîmbăta, la televiziunile lor. Oamenii știu să se bucure de viață.

La același ponton cu noi e și un catamaran mare, închiriat de niște brăileni (după numărul mașinii cu care au venit). Nu ne răspund la salut. Ei au arborat la sarturi pavilionul României. Noi încă nu am descoperit acel cheson în care ar trebui să fie pavilioanele. Pe de altă parte, cred că nici nu ne mai amintim cum se face nodul de pavilion. Trebuie să ne uităm în carte. La pupa avem, regulamentar, steagul grecesc, dar, pînă una-alta, nimeni nu știe ce nație sîntem. Poate că e mai bine așa, mai ales dacă ne vom face de rîs cu cine știe ce manevre de începători. Mergem la cîrciuma din port să mîncăm de seară. După lungi așteptări, ni se pun în față porții uriașe, de marinari.

Odată cu venirea nopții, experimentăm intrarea în paturi cu picioarele înainte dinspre partea de la cap. Cu timpul, o să ni se pară ca acasă. La fel va fi și cu closetele cu pompă. Mă rog, unii dintre noi se vor plînge mereu de problema asta. Nu mai sîntem chiar tinerii căliți din vremurile comunismului. În ciuda acestor mici neajunsuri specifice unei asemenea ambarcațiuni, condițiile sînt cît se poate de bune. Trei cabine, două băi cu closete, chiuvete și dușuri cu apă caldă, un salon în care se află o masă și o canapea, biroul cu hărțile și instrumentele de navigație și comunicare, alături de o bucătărie complet utilată. Cel mai mult contează însă cockpitul, adică locul de pe punte unde vom petrece majoritatea timpului. Avem și platformă rabatabilă, cu scară, pentru băile în mare și duș pe punte. E adevărat, cîteva locuri mai încolo e un yacht (cu motor) cu trei niveluri. În salonul lui am întrezărit o elegantă scară interioară în spirală, ficuși și un vas imens cu flori. Mi s‑a părut că lipsește pianul cu coadă. Poate era la alt etaj. Dar în domeniul ăsta e știut că luxul poate depăși orice închipuiri.

Plouă ușor, dar pentru a doua zi se anunță vreme bună. Apele portului Alimos sînt ca un lac. Nu se leagănă nimic. Adorm avînd în minte labirintica ieșire spre larg, cu multele pontoane și sute de ambarcațiuni acostate sau mișcătoare, printre care dimineață va trebui s-o strecor pe Liberta noastră (așa se cheamă), cu toate cele 41 de picioare ale ei cît măsoară.

Foto: Andrei Manolescu