Încă de acum vreo zece ani am început să aud jurnaliști care contestau regulile clasice ale meseriei. Nu-i vorbă, în profesia asta, indivizi incompetenți, incorecți sau manipulatori au existat dintotdeauna. Erau însă priviți și tratați ca atare. Justificările lor variau de la caz la caz. Erau situații individuale. Nu îndrăzneau să teoretizeze încălcarea unor reguli deontologice. Nu exista un curent sau o teorie comună pe care să se bazeze și la care să adere în masă cei lipsiți de profesionalism, fie ei naivi sau ticăloși. Astăzi însă, curentul e deja format. Are mare legătură cu presa, dar privește întreaga lume. A căpătat și un nume: post-adevăr.

Termenul e vechi de peste douăzeci de ani și a fost prima oară folosit, se pare, de un scriitor american de origine sîrbă – ­Steve Tesich – într-un eseu despre dubioasa afacere politică Iran – Contras. Dicționarele Oxford l-au declarat cuvîntul anului 2016 (pe baza frecvenței cu care a fost folosit). Potrivit definiției din acest dicționar, conceptul se referă la „circumstanțe în care fapte obiective sînt mai puțin influente în formarea opiniei publice decît apelarea la emoție și la convingerile personale’’. Nu întîmplător poate, cuvîntul anului 2015 nu a fost o înșiruire de litere, ci un emoticon care rîde cu lacrimi, iar cuvîntul anului 2013 a fost selfie. Trăim, se pare, într-o epocă a exhibării și a folosirii emoțiilor și a adevărurilor individuale pe care și le face omul cu mîna lui, cum s-ar zice.

Cu alte cuvinte, adevărul general, adevărul obiectiv, adevărul colectiv nu mai există sau nu mai folosește. Contează doar ce crede și ce simte fiecare. E un fenomen de epocă tîrzie, de sațietate, un moment în care multora li s-a urît cu binele, cum se spune la noi. Și li s-a urît și cu adevărul. E una dintre explicațiile pentru reușita electorală a lui Trump și a Brexit-ului. Dacă regimurile totalitare, de care încă bine ne aducem aminte, își impuneau adevărurile lor ferme care erau, de fapt, niște minciuni grandioase, astăzi adevărul poate fi „customizat“ în funcție de cerințele fiecărui client, adică atomizat în mici pastile distincte pentru fiecare, adevăruri personale, subiective, convenabile, parțiale. Condiții în care adevărul poate fi o minciună.

De-a lungul evoluției societății s-a ajuns la ideea că emoțiile trebuie controlate. O întreagă civilizație s-a bazat pe asta. Apoi, regulile sociale au început să fie tot mai permisive în domeniu, pînă s-a ajuns la ideea că nu-i nimic rău în a-ți descătușa emoțiile, ba dimpotrivă. Dar emoțiile sînt personale și diferite (cînd devin colective nu e de bine). De cînd cu rețelele de socializare, fiecare s-a simțit îndreptățit să-și exprime public tot felul de emoții, de la indignări civice pînă la îngrijorarea că i s-a îmbolnăvit pisica. Unii n-au suportat emoțiile altora și s-au desprietenit. Alții și-au găsit emoții pe care le-au perceput drept comune și au format grupuri care își autoalimentează în cerc închis temerile și entuziasmele. Observatorii fenomenului constată că s-au creat astfel un fel de bule distincte care nu pot intra unele în contact cu altele. Fiecare își are adevărul ei. Sînt adevăruri parțiale sau mai degrabă emoții confundate cu adevăruri. Or, chiar dacă știm că adevărul nu e niciodată absolut, există niște adevăruri publice aproape unanim acceptate care funcționează ca repere, ca lianturi sociale necesare. De tipul „Hitler era rău“ sau „Papa Ioan Paul al II-lea era bun“. Ce se întîmplă însă dacă într-o noapte visezi că Hitler era bun și dimineață te apuci să scrii asta pe Facebook, în virtutea dreptului la libera exprimare a propriei emoții?…

Aici se simte și diluarea rolului presei. Ea era cea care selecta, verifica, informa, influența agenda publică după norme clare. Cu ajutorul unei prese serioase și care dădea tonul, cetățeanul deosebea mai ușor adevărul de minciună, informația de zvon, interesul public de cel particular. Dar spuneam la început că și unii jurnaliști abdică de la misiunea asta. Nu e vorba doar de mercenarii unor televiziuni sau publicații partizane care ne arată, ca în Caragiale, că o aceeași realitate poate fi interpretată în moduri total opuse. Tot mai mult aud ideea că jurnalismul nu trebuie să fie obiectiv. Evident, a fi obiectiv e greu și nu iese niciodată perfect. E mai ușor să fii subiectiv. Subiectivitatea e necontrolabilă. Dar există proceduri, tehnici prin care jurnalistul se poate păzi de subiectivism, dacă vrea și dacă nu e prea leneș. Nu întîmplător a ajuns la modă și la noi jurnalismul narativ. El presupune, în capul unor gazetari de-ai noștri, mai multă libertate și obținerea unui impact emoțional mai puternic asupra publicului. Și, bineînțeles, glorie pentru autor. Nu e chiar așa. Truman Capote a muncit enorm și sistematic pentru a scrie Cu sînge rece, considerată o carte clasică de nonficțiune, originea jurnalismului narativ, dacă vreți. Iar acolo nu se poate vorbi de subiectivism, cel puțin nu așa cum e adesea înțeles la noi. Nu de puține ori „narativii“ noștri visează cai verzi pe pereți. Renunțarea la căutarea unor informații mai general valabile e vecină cu lenea și incompetența. Se fac deja reportaje radio în care „jurnalistul“ nu mai părăsește biroul și nici măcar ecranul Facebook-ului. Sînt relatări făcute exclusiv din acea lume virtuală.

În fine, dacă societatea are tendința să îmbrățișeze post-adevărul, atunci va îmbrățișa și post-jurnalismul. Nu vor mai fi jurnaliști de profesie, ci fiecare va fi propriul său jurnalist pe rețelele de socializare. Poate vom intra și în post-justiție? Și la un moment dat nu vom mai mai fi de acord cu toții că unu plus unu fac doi. Unii vor spune că fac trei, alții că fac patru. Rezultatul se va stabili printr un referendum în spațiul virtual.