„Cine-i tipul ăsta care se holbează la mine? Îl cunoşti?“, mă întreabă o prietenă în timp ce-şi bea cafeaua pe terasa cafenelei Firuz din cartierul Firuzaga, Cihangir, nu departe de Muzeul Inocenţei al lui Orhan Pamuk. „Tipul arată interesant, cu dintele lui de aur cu tot.“ Într-adevăr, în colţul opus al terasei, un bărbat slăbuţ, neras, cu ochelari de soare, cu o faţă alungită şi expresivă o privea intens pe Ioana, una dintre cele două prietene care mă acompaniau în acea după-amiază.

Firuz Café este un loc în care vin oameni predominant din lumea filmului şi a teatrului. Mulţi aspiranţi vin aici în speranţa de a fi distribuiţi într-o producţie. O stradă mai jos, o clădire de cinci etaje, urîtă, din beton, construită probabil în anii ’60, găzduieşte Academia de Teatru şi Cinema Studio. În intersecţia de aici, se găseşte cel mai mare număr de terase pe o arie atît de restrînsă. De unde stau, pot număra şapte.

Ioana venise în urmă cu cîteva zile să mă viziteze şi ieşisem să ne relaxăm, iar domnul care o privea era un obişnuit al casei, îl mai văzusem de cîteva ori pe la terasele din jur. Electricitatea plutea în aer, însă nimic nu se întîmplase. Ne-am mutat într-un bar alăturat, pentru un pahar de vin (la Firuz Café nu se vînd băuturi alcoolice). După 15 minute, noul nostru prieten a apărut, s-a aşezat în cealaltă parte a barului şi, în timp ce vorbea cu un necunoscut, arunca cîte o ocheadă spre Ioana. Era ultima ei seară la Istanbul. Ioana îi întorcea privirile, dar el a părut mult prea timid să se apropie, aşa că, după ce am terminat vinul, am părăsit barul.

Cîteva zile după plecarea Ioanei, l-am cunoscut pe Yakup (Iacob). Ne-am recunoscut şi el a venit spre mine nonşalant, fără urmă de timiditate de această dată. Vorbea franceza fără dificultatea cu care eu vorbesc turca. Am început să conversăm. Uşurinţa cu care oamenii relaţionează în Istanbul este întotdeauna reconfortantă şi nu i-a luat mult lui Yakup să mă intreebe despre Ioana şi cum ar putea să o contacteze, pentru că „am simţit ceva special în ea“. I-am promis că voi cere permisiunea şi, peste cîteva zile, Yakup era fericitul posesor al identităţii Facebook a Ioanei.

Yakup s-a mişcat sau se mişcă încă între Elveţia şi Turcia şi este, într-un fel sau altul, implicat în industria filmului. Am discutat despre un proiect la care a participat în vară, un documentar despre copiii din taberele de refugiaţi. L-am văzut apoi destul de des la cafenea, de fiecare dată mă invita să bem un ceai. În timp ce-i explicăm că sînt ocupat şi că trebuie să mă mişc, el îmi spunea zîmbind: „Şi noi sîntem ocupaţi. Se întîmplă multe lucruri aici, proiecte sînt făcute şi desfăcute...“ Mi-am amintit de o conversaţie avută în urmă cu şapte ani în Teheran, într-o autogară, cu un tînăr care m-a întrebat ce nu îmi place la ţara lui. I-am spus că îmi este greu. Mi-a răspuns zîmbind: „Voi în Vest vedeţi viaţa în lungime, noi o vedem în lărgime“. Este ceva ce, se pare, nu reuşesc să învăţ, în ciuda anilor petrecuţi în regiune. Dar Yakup ştie asta bine. M-a privit ştrengăreşte şi m-a întrebat: „Cînd te mai duci la Bucureşti?“. „Probabil nu înainte de anul viitor.“ S-a înroşit, apoi a explodat: „Eu am fost deja.“ Emoţiile sale erau atît de vii, încît mă aşteptăm să plîngă de plăcere, plăcerea de a mă surprinde, dar şi plăcerea pentru felul în care viaţa făcuse o cotitură pentru el. Acum în timp ce scriu, legătura sa cu Ioana se desfăşoară în lărgime şi lungime, transformîndu-i pe amîndoi în feluri neaşteptate.

Yakup proiectează o imagine a siguranţei de sine cumva incongruentă cu firea sa emotivă şi romantică. Atinge un echilibru fragil, cu mai mult sau mai puţin succes, între cerinţa masculinităţii de tip turc şi modul său delicat de a vedea lumea care îl face să se înroşească la orice conversaţie despre dragoste şi lucruri înrudite. Cîteodată, rîsul său este puţin prea zgomotos şi în falsetto cînd Ioana este aproape, alteori este atît de prins în masculinitatea sa, că vorbeşte în locul ei. Şi atunci ea spune: „Oh, eşti atît de turc!“ Yakup contrabalansează: „Nu sînt turc, sînt un truc“. În franceză, în original, „truc“ înseamnă „chestie“, ceva la limita identificării, ceva mai degrabă greu dacă nu imposibil de identificat. Şi nici că ar putea fi mai adevărat. Ce ar putea face Yakup, prins între ţări, într-o lume în perpetuă schimbare, dar care se agăţă disperat de propriile definiţii? Nu numai că Yakup simte nevoia să-şi afişeze masculinitatea în faţa prietenilor săi, dar probabil că este obosit să audă de atîtea ori, în călătoriile sale între Turcia şi Europa, întrebarea cuprinzătoare, dar goală: „De unde eşti?“. Are această întrebare sens pentru o entitate în continuă schimbare ca el? Ca noi toţi? A fi mai degrabă „o chestie“ decît un turc este mult mai potrivit. Şi ce „chestie“ e Yakup! Cu silueta slabă şi cu mersul său lejer, vizitînd cafenelele din Beyoglu cu un prieten sau aşteptînd ca o nouă întîlnire să aibă loc, poate fi uşor confundat cu o pisică a cartierului, marca iconică a colinei Beyoglu sau a lumii pe care el a transformat-o într-o alee a flanării continue.

Alexandru Bălăşescu este antropolog. Cea mai recentă carte publicată: Voioasa expunere a ordinii mondiale, Curtea Veche, 2010.