Locuitorii de pe strada principală a unei comune din Oltenia s-au trezit, într-o dimineaţă, că au nişte platani în faţa caselor. Principala arteră de comunicaţie a comunei era străjuită, de-o parte şi de cealaltă, de arbori exotici proaspăt plantaţi. Năvalnică, de nestăpînit, viaţa a dat buzna peste localitatea cu oameni trişti, arşi de soare. Ce frumos… Ce atmosferă de poveste… Ce idee de geniu – să îmbunătăţeşti starea de spirit a locuitorilor, dînd o tuşă de optimism unei aşezări prăfuite. E drept, drumul care se va bucura de umbra binefăcătoare a platanilor e plin de gropi. E vraişte. E distrus. Dar cîrcoteala veşnic nemulţumiţilor e sortită pieirii, de astă dată. Ce mai contează o dantură distrusă, dacă porţi pe cap o pălărie superbă? Trebuie să fii foarte rău intenţionat, ca să mai poţi cleveti, mă rog, vitupera ceva la adresa acestui gest estetic, cu profunzimi poetice. Cînd vor creşte, peste 40-50 de ani, arborii aceştia vor fi străjuit paşii unor copii şi vor fi ţinut răcoare poveştilor de dragoste ale unor adolescenţi care au devenit poeţi, scriitori, dramaturgi, cu toţii ducînd în lume cîte o părticică din universul minunatei copilării petrecute sub platani. Drumul găurit, care rupea maşinile, va fi repede uitat, aruncat într-un colţ întunecat al memoriei, ca element cu totul nerelevant pentru farmecul poveştii. 

O domnişoară reporter o întreabă pe o locuitoare a comunei, o femeie între două vîrste, ce părere are despre platanii care au apărut pe strada principală. Figura intervievatei se luminează ca o dimineaţă de sfîrşit de mai. În primul moment, cuvintele compatrioatei te năucesc. Pe urmă, te liniştesc, aşezîndu-te la umbra copacilor seculari ai spiritului nostru naţional. Întrebată ce părere are despre plantarea unor arbori exotici pe marginea unui drum distrus, femeia spune aşa: „Să ştiţi că nu numai lucrurile astea… materialul… contează în viaţă. Avem nevoie şi de lucruri pentru suflet“. Şi aşa înţelegi de ce, pe vremurile astea atît de grele, ne păstrăm spiritul care ne-a dus la liman prin secole de furtuni nemaivăzute. Aşa pricepi cum de mai e posibil ca, la ora asta, cînd criza face ravagii, la noi încă se mai fac mari sărbători ale oraşelor, cu concerte moca, mici, bere şi cu ancestralul obicei rămas de la daci – focul de artificii. Tot aşa pricepi cum se duc banii comunităţilor, pe dezveliri de busturi ale unor personalităţi dăltuite în piatră sau turnate în bronz, pe ghirlande de beculeţe şi pe plăcuţe comemorative. La început, ne cuprinde panica. Oamenii îşi pierd locurile de muncă, se închid spitale şi şcoli, cresc toate preţurile, comunităţile locale nu mai au bani să susţină programe sociale. Pe urmă, ne liniştim. Revenim la suflet. La gesturile pentru suflet. Mamele sociale pot să-i ducă înapoi pe copiii abandonaţi, la centrele de plasament. Bolnavii, bătrînii care au nevoie de asistenţă socială pot să mai aştepte. Copiii care nu pot urma o şcoală au toată viaţa înainte. Mai bine un cîntec vesel să cîntăm. Tot pentru suflet sînt şi poveştile unor compatrioţi cu dizabilităţi, oameni care şi-au pierdut vederea, o mînă, un picior, cetăţeni care au trecut prin nişte comisii de specialitate şi primesc acum ajutor financiar de la stat. Unii dintre aceşti loviţi de soartă conduc cîte o limuzină de lux, alţii sînt la muncă, prin Italia sau prin Spania. Săracii orbi, conduc ca vai de ei, zeci de mii de kilometri, de-a lungul şi de-a latul Europei. Cînd obosesc să mai ţină piciorul amputat pe acceleraţie, sărmanii apasă cruise control. Pentru suflet, au cotizat din greu, sau au pus ştampila, alături de toată familia, unde a trebuit, la alegeri, obţinînd nişte bani de la stat, pentru că, în mod normal, asta trebuie să facă statul. Să se îngrijească de suflet. Ajutorul social pentru orbul care conduce un Maserati, decoraţiunile de mare bun-gust din oraşe, comune şi sate, sărbătorile localităţilor, focurile de artificii sînt tot atîtea lovituri curajoase date crizei. Pumni în plină figură, daţi recesiunii. 

Tot pentru suflet, pe la filarmonici, cîte au mai rămas, scad marile salarii de mizerie şi se reduc posturi. E normal. Aia nu e muzică de suflet. Nu merge cu mici şi cu bere. Şi nu merge nici pe căldura asta. Şi nu vorbeşte despre tristeţea noastră şi despre felul în care am învins noi timpul. Despre asta vorbesc cîntăreţii noştri dragi, de la nunţi. Ei ar trebui scutiţi de taxe şi ar trebui să primească şi nişte ajutoare sociale, pentru că ei sînt alinarea sufletelor noastre. Ei fac lumea asta tristă în care trăim să mai verse o lacrimă care naşte un zîmbet. Ei fac în aşa fel, încît frica de ziua de mîine să se transforme în curajul de a spune: „Dă-o-n gura mă-sii, ne descurcăm noi!“. 

Unii numesc treaba asta o „sinistră complicitate“. Dar habar n-au despre ce vorbesc. Ei nu pricep ce înseamnă solidaritatea tacită a celor care înţeleg şi simt ce-i ăla suflet. Şi habar n-au cît de mulţi sîntem noi, cei cărora încă ne mai pasă de suflet. Pentru că un drum bun, o şcoală, un spital, o clădire restaurată sau o curăţenie în oraş or fi folositoare, însă nu-ţi dau de mîncare. Dar un cîntec de-al nostru, o telegondolă din care poţi vedea oraşul de sus, de unde nici nu mai vezi gunoaiele, o fîntînă arteziană cu lumini colorate şi melodii vesele, nişte ghirlande frumoase, nişte arbori exotici te hrănesc. Îţi hrănesc sufletul, care e cel mai important. Sigur, şi drumul are importanţa lui. Dar e o chestie… materială. La scară istorică, drumurile vin şi se duc. Imperiile se prăbuşesc. Sufletul rămîne. Aşa că o zi frumoasă e o zi în care sufletul se bucură. Iar problema materială a drumului plin de gropi se rezolvă imediat. Ne luăm, domnule, o maşină de teren. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.