Pentru că ne pricepem la orice, lumea pare din ce în ce mai urîtă. Pomul cunoașterii, indiferent de forma de înțelegere pe care i-am da-o azi, nu mai e ceva din care culegem niște roade. E o tufă, crescută sub geamul dormitorului, din care jumulim cîte ceva, zilnic. Iar cunoașterea nu mai e un proces, o descoperire, o călătorie, o formă de explorare. E un supliment alimentar, o cremă zilnică, o alergare ușoară, o informație despre orice. E suficient un click. Și totul se luminează. Știi tot. Și, totuși, culmea, pe măsură ce dăm mai multe click-uri, nu pare deloc să fie mai multă lumină. Dimpotrivă. Adesea, ne trezim cu senzația că se face din ce în ce mai întuneric.

Pentru că ne pricepem la arhitectură, la amenajări interioare, la peisagistică și la urbanism, lumea din jurul nostru arată ca un coșmar nemulțumit de propria capacitate de a speria. E o înghesuială gîfîită, de tristeți, neizbutiri, mici orori și căderi în delir. De-o parte și de alta a străzilor noastre se întind, ca niște salbe de halucinații nesfîrșite, rezultatele palpabile ale faptului că ne pricepem. Una lîngă alta, aceste salbe sînt tot atîtea ștreanguri pe gîturile orașelor. Dacă nu sugrumă cetățile, pînă la urmă tot le frîng gîturile. Migrenele de marmură și travertin, junghiurile balustradelor de inox, fluturările cardiace ale jaluzelelor, furunculele și fracturile deschise ale clădirilor, colțurile ieșite din neant, acoperișuri ca niște picaje abisale în vertij, epilarea definitivă a oricărui colț cu iarbă, în favoarea placării sexy cu „biscuiți“, garduri ca niște atacuri de panică, încăperi mai strîmte decît tubul unui aparat de rezonanță magnetică sau, dimpotrivă, mai largi decît golul în care cazi în vis, ferestrele ca niște ochi împăienjeniți de cataractă, glorioasele scări interioare ca labirinturile unor carii nemaivăzute, așezări întregi și cartiere ca niște eczeme, ca niște pecingini gigantice, întinzîndu-se cît vezi cu ochii. Pentru că ne pricepem. Pentru că mereu facem să fie bine. Facem să fie ceva frumos, deosebit.

Pentru că ne pricepem la orice, discursurile, ideile, cărțile, articolele, orice e spus sau scris de cineva care nu ne e simpatic, absolut orice e greșit. Știm noi să formulăm mai bine. Să punem ideile în altă ordine. De fapt, le-am pune în altă ordine, dar n-avem ce. Pentru că „clientul“ nostru e varză. Habar n are. Nu se pricepe. Sau a făcut ceva de care nu-l mai spală nici apele Iordanului. Oricum, spune numai tîmpenii, aberații, inexactități. Știm noi. Pentru că ne pricepem. Am citit pe Internet. Și nu e așa cum zice „clientul“ nostru. E așa cum am înțeles noi. Cum știm noi. Vorbim cumva și despre istorie? Păi, imediat, vedem negru în fața ochilor. Noi știm exact cum au stat lucrurile. Să nu vină vreun ticălos, trădător de-ăsta, care să ne mai și strice dispoziția în zile de sărbătoare. Pentru că lucrurile sînt foarte clare. Noi știm exact cum a fost. Am învățat la școală, am văzut marile filme istorice făcute la noi, am fost la întîlniri cu intelectuali patrioți, nu ne lăsăm noi îmbrobodiți de niște vînduți. Pe care, oricum, n-are nici un rost să-i citești pînă la capăt. Nici n-ai cum. Pentru că găsești hibe încă de la primele rînduri. Și azi nu mai e ca înainte. Azi nu mai poți fi driblat cu una, cu două. Pentru că, în sfîrșit, ne pricepem și noi să facem diferențe.

Pentru că ne pricepem la film și la teatru, la muzică și la arte vizuale, acum știm din start ce e bun și ce e prost. Teatrul bun e cu mari actori ai noștri, îndrăgiți, care joacă bine și ne fac să rîdem. Ăla e teatru. Cînd înțelegi și te simți bine. Iar film e cum sînt filmele de pe Netflix. Adică arată a filme. Nu mizeriile astea care denigrează și exagerează, sau îți țin o imagine de-ți vine să-ți iei cîmpii, minute întregi, plus că nu se-nțelege nimic. Și nici nu e adevărat. Păi, așa arătăm noi? De ce nu arăți și lucrurile bune, locurile frumoase, oamenii care ne fac cinste, care ne reprezintă? Orice mîzgălitură e artă. Orice chitară ce-ți sparge urechile, orice zdrăngăneală pe care poate s-o facă oricine e muzică. Nu mai merge așa ! Arta e ceva care îți place. Te relaxează. Îți aduce aminte de ceva plăcut. Îți creează o stare bună, o dispoziție mai optimistă.

Pentru că ne pricepem, nu prea mai putem să stăm de vorbă. Simțim imediat o iritare. Pentru că nu ne plac aceleași lucruri. Sau știm chestii diferite. Nu veni să-mi explici mie cum stă treaba. Uite ce scrie aici, pe Internet. E simplu. Scrie cît se poate de clar. Hm… Ia să vedem cîte puncte are vinul pe care l-ai adus. Cam slăbuț. Eu beau, pentru că mă pricep și sînt cunoscător, vinuri care au cel puțin zece puncte mai sus decît ăsta. Iar punctele nu pot fi contrazise. Alte rotunjimi, alte corpuri, alte arome. Bine… trebuie să-ți și permiți. Că așa ceva nu-i chiar pentru toată lumea. Și-ți trebuie mult exercițiu. Dar poți să și pierzi vremea cu prostii. Așa, ai aplicația care te orientează, devii cunoscător mult mai repede, nu mai arzi gazul de pomană. Plus că te-așezi la masă și poți face și conversație, că ai în aplicație toate informațiile.

Pentru că ne pricepem, începem să ne urîm din ce în ce mai mult. Bucuria că s-ar putea să ne placă aceleași lucruri sau plăcerea de a discuta în contradictoriu s-au topit de multă vreme. Priceperea însăși e o temă. Tu știi greșit. Hai să-ți explic eu cum stau lucrurile. Am citit undeva că lucrurile nu pot sta decît într-un singur fel. Așa cum scrie acolo. La urma urmei, știți ce?! E cumplit de iritant să te pricepi și să apară și altul care se pricepe. Păi, ce rost mai are să te muncești, dacă vine și altul care are păreri? Lumea ce-o să mai creadă? Plus că, dacă e mai bun la papagal decît tine, confiscă scena. Și ce rost mai are să te pricepi, dacă n-ai și-o scenă? Ce sens mai are orice, dacă publicul nu vede limpede că te pricepi?