În vara lui 1990, am lucrat cu o echipă a Crucii Roşii Finlandeze. Mînaţi de entuziasmul descoperirii unei ţări care ieşise din ceţurile Balcanilor, printr-o revoluţie televizată, oamenii aceia au venit aici să dea o mînă de ajutor. Înainte de a călca pe pămîntul celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci, finlandezii au făcut un curs intensiv de istorie a ţării pe care doreau să o ajute. Aşa au vrut ei. Să vină la noi cu lecţiile făcute. Aşa înţelegeau ei că se începe o treabă bună. După ce au parcurs, cu sufletul la gură, istoria veche şi medievală a viteazului nostru popor, au trecut la perioada contemporană. Şi s-au pus pe cercetat cam care puteau fi locurile în care aveam nevoie de un sprijin rapid. Pînă la urmă, au zis că spitalele şi casele de copii ar fi primele pe lista de intervenţie. Pe urmă, tot în mare viteză, s-au pus pe strîns fonduri pentru toată treaba asta. Au adunat de la donatori, în scurt timp, o sumă record, la care au mai contribuit guvernul lor şi Crucea Roşie din Finlanda. Tot purcoiul ăla de bani s-a cheltuit pe paturi, saltele de calitate, cele mai moderne sterilizatoare de la ora aia, echipament medical de primă necesitate pentru dispensare şi pentru sălile de operaţie din spitale. Au zis că nu se face să vină pe aici ca să pună într-o situaţie jenantă un popor mîndru şi viteaz, aducîndu-i haine, banane şi bomboane de ciocolată. S-au gîndit că felul lor de a ajuta aduce un pic de bine în partea asta de lume şi nu lezează cu nimic demnitatea noastră legendară. 

După ce şi-au făcut temeinic lecţiile, după ce au adunat grămada de bani şi au transformat-o în ajutoare, au ales nişte zone care li se păreau lor mai necăjite, din sudul patriei noastre şi, cu emoţia în gît, au călcat pe pămînt românesc. Au ajuns într-o reşedinţă de judeţ din Oltenia subcarpatică şi s-au apucat de treabă. Au închiriat pe perioadă lungă cîteva camere dintr-un hotel care aparţinuse partidului unic şi au făcut un cartier general cum văzusem doar la video, prin filmele americane. Pe urmă, s-au apucat de umblat pe la dispensare şi pe la spitale, în trei judeţe. Şi dă-i, nenică, toată ziua, cu sterilizatoare, paturi, saltele, echipament medical şi şedinţe de instruire cu ai noştri. Seara, evident, se mai stătea la o tacla cu un primar, cu un director de spital, cu un şef de direcţie sanitară sau cu doctorul de la dispensarul din sat. Nu de puţine ori, li se explica bieţilor finlandezi cît de pricepuţi sîntem, cît de mult mai tari decît ei eram noi, dar că nu putem să arătăm lumii treaba asta pentru că nu avem scule. Pe urmă, îi luau cu istoria, le reproşau finuţ că noi am apărat Europa de turci, că n-am frecat-o cîteva sute de ani construind catedrale, şi că ne-am sacrificat pentru creştinătate. Şi că, dacă ne enervăm, nici n-avem mare nevoie de ajutorul lor. Că mulţi dintre străinii care pretind că ne ajută sînt spioni interesaţi de uraniul de pe aici, de legendara maşină ARO şi de secretul buteliilor noastre de aragaz. Unii se apucau să le cînte cîte ceva din tezaurul folclorului nostru milenar, adăugînd, cît se poate de clar şi de apăsat, că aici e folclor, nu la ei, unde toate melodiile sună la fel şi n-au nici un chichirez. Finlandezii, cu calm şi cu zîmbetul pe buze, ascultau toate astea şi dădeau din cap în semn de încuviinţare. Treaba asta mă scotea din sărite şi, cînd rămîneam singuri, îi întrebam de ce suportau mojiciile alea, de ce nu le ziceau ceva de la obraz mitocanilor. Între ei, o soră medicală trecută de prima tinereţe, blondă, înaltă, osoasă, umblată prin toată Africa şi prin Asia, îmi spunea că e normal să se verse sacul cu frustrare. Că după ce am trecut prin atîţia ani de teroare, e firesc să fim aşa. Că toate astea or să treacă. Şi că, la un moment dat, o să ne dăm seama că e nevoie să facem ceva pentru noi, nu să fim asistaţi la nesfîrşit. Mai spunea că există o fază critică a binelui făcut cu forţa, că etapa asta se depăşeşte greu, dar că sîntem o naţie europeană, şi că ei cred sincer în revenirea noastră acolo unde ne e locul. 

Deşi plăteau sume mari pentru cazare, în camerele unde locuiau, la hotel, se făcea curăţenie de mîntuială. Aşa că finlandezii s-au apucat să-şi cureţe camerele de unii singuri. Într-o zi, blonda osoasă a dat patul la o parte, să măture sub el, şi s-a tăiat rău la picioare, în nişte cioburi care erau acolo de cînd lumea. A ajuns la urgenţă. În altă zi, dintr-o sală de sport, unde depozitaseră ajutoare pentru casele de copii, s-a furat mai mult de jumătate din ce căraseră acolo. La scurt timp, într-o vizită de verificare a felului în care se folosea echipamentul adus pentru dispensarele din sate, au descoperit, uluiţi, că unii făceau plăcinte şi pîine în sterilizatoarele de instrumente medicale. I-am întrebat dacă nu sînt disperaţi şi dacă nu le vine să-şi ia lumea-n cap, să plece acasă. De fiecare dată, finlandezii afişau un zîmbet amar şi luau totul de la capăt. Şi tot de fiecare dată spuneau că o să trecem peste faza asta, că trebuie să avem răbdare şi credinţă în ce facem. 

Au trecut douăzeci de ani de la povestea asta. E doar una din miile de poveşti asemănătoare petrecute pe aici. Chiar şi acum, dacă se mai găseşte vreun naiv care vrea să ne ajute cu ceva, întîi îl umilim un pic cu demnitatea noastră, după care îl certăm că ne crede sărmani. La pasul următor, luăm la bani mărunţi şi criticăm ajutorul pe care vrea să-l dea comunităţii în care trăim, explicîndu-i că, la noi, totul e complicat, nu aşa cum crede el. Pe urmă, îi facem o listă cu ce ne trebuie nouă pe acasă. Adică chestiile pe care trebuie să le cumpere de la el din ţară, data viitoare, cînd mai vine pe la noi.

 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.